Tata bogat, tata sarac; educatia financiara in familie

ROBERT T. KIYOSAKI este copilul bogat al unor oameni să­raci. El şi-a dorit dintotdeauna să nu muncească asemeni tatălui sau, care, în ciuda faptului că avea un salariu consis­tent, era veşnic îngropat în datorii. Concluzia lui este că, în principal, problemele financiare provin din faptul că mulţii ani de şcoală nu ne învaţă nimic despre cum funcţionează banii, ci doar cum să muncim din greu pentru ei, iar atunci când îi avem - mulţi, puţini - nu ştim cum să-i folosim în favoarea noastră.
Nu nesocotiţi faptul că relaţia cu banii este una de putere: ori îi stăpâniţi, ori deveniţi sclavii lor. Părinţii bogaţi îşi pregătesc copiii să devină, la rândul lor, bogaţi. Părinţii săraci le spun copiilor să meargă la şcoală, să fie cât mai silitori şi să-şi găsească o slujbă bună. Însă calea de urmat pentru câştigarea bogăţiei este iniţierea în arta finanţelor. Învăţaţi-vă copiii să fie liberi din punct de vedere financiar!
În această perioadă de mari schimbări economice, lecţiile lui Robert Kiyosaki despre cum puteţi face banii să mun­cească pentru dumneavoastră sunt nepreţuite!
Robert Kiyosaki s-a născut şi a crescut în Hawaii. Provine dintr-o importantă familie de profe­sori; tatăl său a condus Departamentul de Educaţie al Statului Hawaii. După terminarea liceului, şi-a continuat studiile la New York. Absolvind facultatea, intră în Marina Americană şi luptă în Vietnam, ca ofiţer şi pilot de elicopter.
În 1977, a înfiinţat o companie ce a scos pe piaţă primul portofel din nailon pentru surferi, care în scurtă vreme a devenit un produs de mare succes. El şi produsele sale au apărut în Runner's World, Gentleman's Quarterly, Success Magazine, Newsweek şi chiar în Playboy.
La 47 de ani s-a pensionat şi se ocupă în continuare de investiţii, în special în domeniul imobiliar. Din 1995, este co-fondator al unei companii interna­ţionale de învăţământ, care funcţionează în şapte ţări, ce şi-a propus iniţierea cursanţilor în arta afacerilor şi a investiţiilor. În calitate de specialist în educaţie, a vorbit de la cele mai importante tribune, pe unde au trecut şi Og Mandino, Zig Ziglar sau Anthony Robbins. Este creatorul jocului CASHFLOW, în trei variante (pentru copii, pentru adulţi şi avansaţi), care repro­duce condiţiile unei pieţe reale şi îi iniţiază pe jucă­tori în tainele banilor.

SHARON L. LECHTER este coautoare la „Tată Bogat, Tată Sărac”. După ce a absolvit strălucit Universitatea de Stat din Florida, obţinând o diplomă în contabilita­te, Sharon Lechter s-a angajat la o mare firmă de con­tabilitate. A devenit expert contabil la o companie din industria calculatoarelor, apoi director de impozite la o companie naţională de asigurări. Este fondatoare a primei reviste pentru femei din Wisconsin.
Fiind soţie şi mamă a trei copiii, s-a orientat spre în­văţământ. L-a ajutat pe inventatorul primei „cărţi elec­tronice de vorbire” să extindă această industrie.
Este o pionieră în dezvoltarea noilor tehnologii care încearcă să readucă pe cât posibil cărţile în viaţa copii­lor. Ea s-a implicat din ce în ce mai mult în formarea celor mici, devenind o militantă în domeniul mate­maticii, al calculatoarelor, al cititului şi al scrisului.
În prezent, îşi concentrează eforturile pentru sprijini­rea creării instrumentelor educaţionale necesare celor interesaţi de ameliorarea educaţiei lor financiare.

ROBERT T. KIYOSAKI
în colaborare cu
SHARON L. LECHTER


Tată Bogat, Tată Sărac
Educaţia financiară în familie


Traducere de IRINA-MARGARETA NISTOR
Editura Curtea Veche
BUCUREŞTI, 2000



Robert T. Kiyosaki with Sharon L. Lechter
RICH DAD, POOR DAD
Copyright © 1997, 1998 by Robert T. Kiyosaki and Sharon L. Lechter
Published by Warner Books in association with CASHFLOW Technologies, Inc.


Această carte este dedicată părinţilor de pretutindeni, pentru că ei sunt cei mai importanţi profesori ai unui copil.


Mulţumiri


Cum poţi spune cuiva „mulţumesc” atunci când trebuie să mulţumeşti atâtor oameni? Categoric, această carte li se datorează celor doi taţi ai mei care au fost pentru mine nişte modele puternice, precum şi mamei mele, care m-a învăţat să iubesc şi să fiu bun.
Şi totuşi printre persoanele direct răspunzătoare de faptul că această carte a devenit realitate se numără soţia mea Kim, alături de care existenţa mea s-a împlinit. Kim este partenera mea în căsnicie, în afaceri şi în viaţă. Fără ea aş fi pierdut. Îi mulţumesc părinţilor lui Kim, Winnie şi Bill Meyer, pentru că au crescut o fiică minunată. Îi mulţumesc lui Sharon Lechter, pentru că a adunat fragmentele acestei cărţi înregistrate în computer şi le-a pus cap la cap. Soţului lui Sharon, Mike, pentru faptul că este un minunat avocat al proprietăţii inte­lectuale, şi copiilor lor, Phillip, Shelly şi Rick, pentru partici­parea şi colaborarea lor. Îi mulţumesc lui Keith Cunningham, pentru înţelepciunea financiară şi ideile pe care mi le-a dat; lui Larry şi Lisei Clark, pentru că mi-au dăruit prietenia lor şi m-au încurajat mereu; lui Rolf Parta, pentru geniul său tehnic; Annei Nevin, lui Bobby DePorter şi lui Joe Chapon, pentru noi perspective asupra subiectului; lui DC şi lui John Harrison, lui Jannie Tay, lui Sandy Khoo, lui Richard şi Veronicăi Tan, lui Peter Johnston şi lui Suzi Dafnis, lui Jacqueline Seow, Nyhl Henson, Michael şi Monette Hamlin, lui Edwin şi Camilla Khoo, lui K. C. See şi Jessica See, pentru sprijinul profesional; lui Kevin şi Sarei de la InSync, pentru strălucita grafică; lui John şi Shari Burley, lui Bill şi Cindy Shopoff, lui Van Tharp, Dianei Kennedy, lui C. W. Allen, Marilu Deignan, Kim Arries şi Tom Weisenborn, pentru înţelepciunea lor financiară; lui Sam Georges, Anthony Robbins, Enid Vien, Lawrence şi Jayne Taylor-West, lui Alan Wright, lui Zig Ziglar pentru limpezimea minţii lor; lui J. W. Wilson, lui Marty Weber, Randy Craft, Don Mueller, Brad Walker, Blair şi Eileen Singer, lui Wayne şi Lynn Morgan, lui Mimi Brennan, Jerome Summers, dr. Peter Powers, Will Hepburn, dr. Enrique Teuscher, dr. Robert Marin, Betty Oyster, Julie Belden, Jamie Danforth, Cherie Clark, Rick Merica, Joia Jitahide, Jeff Bassett, dr. Tom Burns şi lui Bill Galvin, pentru că mi-au fost nişte prieteni minunaţi şi mi-au susţinut proiectele; Cen­trului Managerilor şi zecilor de mii de absolvenţi ai cursuri­lor „Tu şi banii” şi ai Şcolii de afaceri pentru întreprinzători; şi lui Frank Crerie, Clint Miller, Thomas Allen şi lui Norman Long, pentru că mi-au fost nişte extraordinari parteneri de afaceri.

Robert T. Kiyosaki

INTRODUCERE

Există o cerinţă


Oare şcoala îi pregăteşte pe copii pentru lumea reală? „În­vaţă cu sârguinţă, ia note mari şi vei găsi o slujbă bine plătită, cu tot felul de avantaje”, obişnuiau să spună părinţii mei. Scopul lor în viaţă era să ne asigure o facultate surorii mele mai mari şi mie, astfel încât noi să avem cele mai mari şanse de reuşită în viaţă. Când, în sfârşit, mi-am luat diploma în 1976 - absolvind strălucit, printre primii din promoţia mea, Universitatea de Stat din Florida, secţia contabilitate - părinţii mei îşi atinseseră scopul. Era încununarea reuşitei vieţii lor. Conform „Planului Principal”, am fost angajată de o importantă firmă de contabilitate, dintre acele cu „opt ze­rouri”, şi credeam că mă aşteaptă o lungă carieră şi o pensio­nare la o vârstă nu prea înaintată.
Soţul meu, Michael, a urmat o cale similară. Amândoi proveneam din familii care munceau din greu, dispunând de mijloace modeste, dar cu o puternică etică a muncii. Şi Michael a absolvit strălucit, ba chiar de două ori: mai întâi in­gineria şi apoi dreptul. A fost recrutat deîndată de o prestigioasă firmă de avocatură din Washington D.C., specializată în drept de brevetare. Viitorul său părea extrem de luminos, drumul carierei bine definit şi pensionarea timpurie garan­tată.
Deşi am avut succese în carierele noastre, lucrurile nu au mers cum ne aşteptam. Amândoi am schimbat mai multe posturi - de fiecare dată pentru că aşa era mai bine -, dar fără a se întrezări vreo posibilitate de pensionare. Fondul de pensii nu creştea decât prin contribuţiile personale.
Michael şi cu mine avem o căsnicie minunată, cu trei copii grozavi. Când scriu aceste rânduri, doi dintre ei sunt la facultate, iar cel de-al treilea abia începe liceul. Am cheltuit o ave­re ca să ne asigurăm că urmează cele mai bune şcoli.
Într-o zi, în 1996, unul dintre copiii mei a venit acasă dez­iluzionat de şcoală. Era plictisit şi se săturase să înveţe. „De ce trebuie să petrec atâta vreme studiind materii care nu îmi vor fi niciodată cu adevărat de folos în viaţă?” - a protestat el.
Fără să mă gândesc, i-am răspuns: „Pentru că dacă nu iei note mari nu poţi merge la facultate.”
„Indiferent dacă fac sau nu o facultate”, mi-a răspuns el, „eu tot voi fi bogat.”
„Dacă nu termini o facultate n-o să ai o slujbă bună”, i-am răspuns uşor panicată şi îngrijorată, ca orice mamă. „Şi dacă nu vei avea o slujbă bună, cum crezi că ai putea să te îmbogăţeşti?”
Fiul meu mi-a zâmbit superior şi a dat uşor din cap oare­cum plictisit. Mai purtaserăm de multe ori această discuţie. S-a strâmbat şi şi-a dat ochii peste cap. Din nou cuvintele mele materne pline de înţelepciune se izbeau de un zid. Nici măcar nu le auzea.
Deşi deştept şi plin de voinţă, el a fost întotdeauna politi­cos şi respectuos.
„Mămico”, a început el. Urma să mi se ţină mie o predică. „Adaptează-te vremurilor! Priveşte în jurul tău; oamenii cei mai bogaţi nu s-au îmbogăţit datorită studiilor lor. Uită-te la Michael Jordan şi la Madonna. Până şi Bill Gates, care nu a fost primit la Harvard, a înfiinţat Microsoft; acum este cel mai bogat om din America şi nu are decât treizeci şi ceva de ani. Un jucător de baseball poate câştiga până la 4 milioane de dolari pe an, chiar dacă a fost clasat drept «arierat mintal».”
Între noi s-a aşternut o lungă tăcere. Mi-am dat seama dintr-odată că de fapt îl sfătuisem pe fiul meu exact ceea ce mă sfătuiseră la rândul lor părinţii mei. Lumea din jur s-a schimbat, dar sfatul a rămas acelaşi.
O educaţie solidă şi notele mari nu mai asigură reuşita, însă parcă nimeni nu observă asta, în afară de copiii noştri.
„Mămico”, a continuat el, „nu vreau să muncesc la fel de mult ca tine şi ca tata. Voi câştigaţi o grămadă de bani şi trăim într-o casă enormă plină de jucării. Dacă-ţi voi asculta sfatul, voi sfârşi ca voi, muncind tot mai din greu doar pentru a plăti şi mai multe impozite şi pentru a mă afunda în datorii. Nu mai există slujbe sigure; ştiu totul despre restructurări şi rentabilizare. Mai ştiu că absolvenţii de facultate câştiga as­tăzi mai puţin decât câştigaţi voi atunci când aţi terminat şcoala. Uită-te şi tu la doctori. Nu mai câştigă nici pe departe ca altă dată. Ştiu că nu mă pot bizui pe Asigurările Sociale sau pe pensiile garantate de companii. Trebuie să găsesc noi soluţii.”
Avea dreptate. Îi trebuiau noi soluţii, ca şi mie de altfel. Sfatul părinţilor mei poate că era valabil pentru cei născuţi înainte de 1945, dar putea deveni dezastruos pentru cei ca noi, născuţi într-o lume care se schimbă extrem de rapid. Nu le mai pot spune pur şi simplu copiilor mei: „Mergeţi la şcoa­lă, luaţi note mari şi căutaţi-vă o slujbă sigură.”
Ştiu că trebuie să găsesc noi căi pentru a-mi călăuzi copiii în privinţa studiilor.
Ca mamă, dar şi ca specialist contabil, am fost întotdeau­na preocupată de lipsa educaţiei financiare. Mulţi dintre ti­nerii de astăzi au cărţi de credit încă înainte de a ajunge la liceu, dar nu li s-a ţinut niciodată un curs despre bani sau despre felul în care ar putea să-i investească, ca să nu mai vorbim despre cum funcţionează dobânda la cărţile de credit. Fără să aibă noţiuni financiare şi fără să ştie cum funcţionea­ză banii, ei nu sunt pregătiţi să înfrunte lumea ce-i aşteaptă, o lume care accentuează consumul, şi nu economiile.
Când băiatul meu cel mare, fiind încă student în anul întâi la facultate, s-a îndatorat fără speranţe cu cărţile lui de credit, nu numai că l-am ajutat să-şi distrugă aceste carduri deveni­te fără valoare, dar am căutat şi un program care să mă ajute să îmi educ copiii în privinţa problemelor financiare.
Anul trecut, soţul meu m-a sunat într-o zi de la birou. „Se află la mine o persoană pe care ar trebui să o cunoşti”, mi-a spus el. „Se numeşte Robert Kiyosaki. Este om de afaceri şi investitor şi tocmai ne solicită un brevet pentru un produs educaţional. Cred că este exact ceea ce căutai demult.”

Exact ceea ce căutam

Soţul meu, Mike, a fost atât de impresionat de proiectul „circuitul banilor”, noul produs educaţional dezvoltat de Robert Kiyosaki, încât a aranjat să participăm amândoi la o tes­tare a prototipului. Fiind vorba de un joc educaţional, am în­trebat-o şi pe fiica mea de 19 ani, care era în primul an la uni­versitatea locală, dacă nu vrea să participe, şi ea a fost de acord.
La acest test au participat vreo cincisprezece persoane, care erau împărţite în trei grupuri.
Mike avusese dreptate. Era exact produsul educaţional pe care îl căutam. Avea ceva specific: arăta ca o tablă de Monopoly cu un enorm şobolan arătos în mijloc. Dar spre deose­bire de Monopoly, erau două trasee: unul în interior şi unul în exterior. Miza jocului era să scapi de pe traseul interior - ceea ce Robert numea Cursa Şobolanului - şi să ajungi la pista exterioară sau la „pista rapidă”. Robert susţinea că pis­ta rapidă simulează comportamentul oamenilor bogaţi în viaţa reală.
După care Robert ne-a explicat „Cursa Şobolanului”.
„Dacă veţi analiza atent viaţa unei persoane de formaţie medie foarte muncitoare, veţi întâlni o pistă similară. Copilul se naşte şi merge la şcoală. Părinţii sunt mândri şi încântaţi de­oarece copilul excelează luând note bune şi foarte bune şi este primit la facultate. Copilul termină studiile şi, eventual, şi le perfecţionează, după care acţionează conform programului dinainte stabilit: îşi caută o slujbă sigură sau o profesie. Co­pilul găseşte această slujbă, eventual ca doctor sau avocat, in­tră în armată ori lucrează pentru guvern. În general, copilul începe să facă apoi bani, are tot mai multe carduri şi încep cumpărăturile, în cazul în care nu au început chiar mai îna­inte.
Având bani de risipit, copilul merge în acele locuri la care visează şi ceilalţi tineri, cunoaşte alţi oameni, îşi fixează întâlniri şi uneori se căsătoreşte. Viaţa este minunată, pentru că acum şi bărbaţii şi femeile lucrează. Două venituri sunt o binecuvântare. Cu toţii simt că au reuşit, îi aşteaptă un viitor strălucit, se hotărăsc să cumpere o casă, o maşină, un televi­zor, pleacă în vacanţă şi fac copii. Fericirea vine grămadă. Nevoia de bani gheaţă este enormă. Fericitul cuplu hotărăşte că profesia este de o importanţă vitală, în consecinţă mun­cesc tot mai mult, urmărind avansări şi măriri de leafă. Leafa se măreşte şi mai apare un copil şi nevoia de o casă mai mare. Ei muncesc şi mai mult, devin nişte angajaţi şi mai buni şi mai implicaţi. Se reîntorc pe băncile şcolii ca să se specialize­ze pentru a câştiga şi mai mulţi bani. Eventual, îşi mai iau o slujbă. Veniturile cresc, dar şi impozitele, inclusiv pe proprie­tăţi, respectiv pe terenul casei celei noi şi mari. Cresc contri­buţiile la Asigurările Sociale şi toate celelalte. Iau lefuri tot mai mari şi se întreabă pe ce se duc banii. Se înscriu la fondu­rile mutuale şi cumpără alimente cu cartea de credit. Copiii fac între timp 5 sau 6 ani şi părinţii încep să strângă bani pen­tru facultatea lor, dar şi pentru pensie.
Fericitul cuplu născut în urmă cu treizeci şi cinci de ani este prins acum în Cursa Şobolanului pentru tot restul vieţii lui active. Cei doi muncesc pentru proprietarii companiei, pentru guvern - prin plata taxelor şi pentru bănci - plătind ipoteci sau cărţile de credit.
După care îşi sfătuiesc propriii copii «să înveţe temeinic, să ia note mari şi să-şi găsească o slujbă sau o profesie sigu­ră». N-au învăţat nimic despre bani, în schimb alţii au profi­tat de naivitatea lor şi de asta au fost nevoiţi să muncească din greu toată viaţa. Procesul se repetă şi generaţia următoa­re roboteşte la fel. Aceasta este «Cursa Şobolanului»“.
Singura posibilitate de a ieşi din această „Cursă a Şobola­nului” este să îţi dovedeşti competenţa atât în contabilitate cât şi în investiţii, categoric, două dintre cele mai greu de stăpânit dintre materiile dificile. În calitate de expert contabil care a lucrat cândva la o mare firmă cu o cifră de afaceri cu opt zerouri, m-am mirat să constat că Robert reuşise să facă amuzante şi palpitante aceste două materii. Procesul era atât de bine mascat, încât atunci când încercam cu sârguinţă să ieşim din „Cursa Şobolanului” uitam rapid că de fapt învă­ţam ceva.
Testarea produsului s-a transformat pe nesimţite într-o după-amiază amuzantă cu fiica mea, discutând despre lu­cruri pe care nu le abordasem niciodată. Fiind contabilă de formaţie, nu mi se părea complicat un joc care presupunea o declaraţie de venit şi un bilanţ. De aceea am avut timp să o ajut pe fiica mea ca şi pe ceilalţi jucători de la masa mea, lămurindu-le conceptele pe care nu le înţelegeau. Am fost prima persoană - şi singura din întreg grupul de testare - care a reuşit să iasă din „Cursa Şobolanului” în acea zi. Am scăpat în 50 de minute, deşi jocul a durat aproape trei ore. La masa mea se mai aflau un bancher, un om de afaceri şi un informatician. M-a tulburat să constat cât de puţin ştiau aceşti oameni despre contabilitate sau investiţii, lucruri atât de importante în viaţa lor. M-am întrebat cum de s-au descurcat în rezolvarea propriilor probleme financiare întâlnite în viaţa reală. Puteam înţelege de ce fetiţa mea de 19 ani nu pricepea, dar ceilalţi erau adulţi, aveau de cel puţin două ori vârsta ei.
După ce am ieşit din „Cursa Şobolanului”, i-am urmărit vreme de două ore pe fiica mea şi pe aceste persoane cu şcoală, adulţi bogaţi, cum dădeau cu zarul şi îşi mutau pio­nii. Deşi mă bucuram că învăţau cu toţii atât de mult, mă de­ranja totuşi ideea că nişte adulţi nu cunoşteau noţiunile de bază ale contabilităţii şi investiţiilor. Le era greu să stabileas­că relaţia dintre declaraţia de venit şi bilanţ. Pe măsură ce cumpărau şi vindeau bunuri, îşi aminteau cu greu de faptul că fiecare tranzacţie putea avea un oarecare impact asupra circuitului financiar lunar. M-am întrebat câte milioane de oameni care se zbat din punct de vedere financiar doar pen­tru că nu cunosc aceste lucruri or fi pe lumea asta.
Slavă Domnului că se amuzau şi erau preocupaţi de do­rinţa de a câştiga partida, mi-am spus în sinea mea. După ce Robert a încheiat concursul, ne-a acordat 15 minute în care să discutăm şi să criticăm „Circuitul banilor” între noi.
Omul de afaceri de la masa mea nu era deloc mulţumit. Nu i-a plăcut jocul. „N-am nevoie să ştiu toate astea”, a spus el răspicat. „Pentru asta angajez contabili, bancheri şi avo­caţi, tocmai ca să îmi explice cum stau lucrurile.”
Richard i-a replicat: „N-aţi observat niciodată faptul că nu sunt prea mulţi contabili bogaţi? Ca, de altfel, nici bancheri, avocaţi ori agenţi de Bursă sau imobiliari. Ei ştiu foarte multe lucruri şi în multe privinţe sunt oameni deştepţi, dar majori­tatea nu sunt bogaţi. Cum şcolile noastre nu-i învaţă pe oameni ceea ce ştiu cei bogaţi, ar fi bine să primim sfaturi din partea acestora din urmă. Într-o bună zi, în vreme ce mergeţi pe şosea, vă puteţi bloca în trafic, străduindu-vă să ajungeţi la serviciu; când vă veţi uita în dreapta, veţi constata că şi contabilul dv. este prins în acelaşi blocaj de circulaţie. Vă uitaţi în stânga şi îl vedeţi pe bancher. Asta ar trebui să vă spună ceva.”
Informaticianul nu s-a lăsat nici el impresionat de joc: „Pot cumpăra un program care să mă înveţe toate acestea.”
În schimb, bancherul a fost foarte mişcat. „Am învăţat asta la şcoală - adică partea de contabilitate -, dar n-am ştiut niciodată cum s-o aplic în realitate. Acum ştiu. Trebuie să ies din «Cursa Şobolanului».”
Pe mine însă m-au impresionat cel mai mult cuvintele fiicei mele. „M-a amuzat să învăţ toate astea”, a spus ea. „Am aflat o mulţime de lucruri despre felul cum circulă banii şi cum trebuie ei investiţi.”
După care a adăugat: „Acum ştiu că pot să-mi aleg profe­sia doar ţinând seama de munca pe care o voi depune şi nu pentru a fi neapărat una sigură sau de pe urma căreia să am diverse avantaje sau s-o apreciez în funcţie de cât sunt plătită. Dacă voi învăţa ceea ce acest joc îmi explică, voi fi liberă să fac şi să studiez ce-mi doreşte sufletul... şi nu să studiez ceva doar pentru că se caută un anumit tip de pregătire. Dacă voi învăţa asta nu mai trebuie să-mi fac probleme legate de si­guranţa locului de muncă sau de Asigurările Sociale, aşa cum procedează deja majoritatea colegilor mei.”
N-am mai putut să rămân pentru a vorbi cu Robert după ce am terminat jocul, dar am stabilit să ne întâlnim ulterior pentru a discuta pe mai departe proiectul său. Ştiam că vrea să folosească acest joc pentru a-i ajuta şi pe alţii să devină ex­perţi în finanţe şi eram nerăbdătoare să aflu mai multe de­spre planurile lui.
Împreună cu soţul meu am fixat să ne întâlnim la cină cu Robert şi soţia lui în săptămânile imediat următoare. Deşi era prima dată când ne vedeam într-un cadru monden, ne-am simţit ca şi cum ne-am fi ştiut de ani de zile.
Am descoperit că avem foarte multe în comun. Am aco­perit o gamă foarte largă, de la sport la piese de teatru, la res­taurante şi probleme socio-economice. Am vorbit despre lu­mea în schimbare. Am petrecut multă vreme discutând de­spre felul cum majoritatea americanilor au pus foarte puţin deoparte pentru pensie sau chiar n-au pus nimic, dar şi despre starea falimentară a Asigurărilor Sociale şi Medicale. Oare copiilor mei li se va cere să plătească pensionarea celor 75 milioane de copii născuţi în anii '60? Ne întrebam dacă oamenii îşi dau seama cât de riscant este să depindă de un plan de pensii.
Principala grijă a lui Robert era faptul că se crease o pră­pastie din ce în ce mai adâncă între cei care au şi cei care nu au, atât în America, cât şi în întreaga lume. Robert era un autodi­dact care prin munca proprie ajunsese întreprinzător, străbă­tuse toată lumea şi pusese cap la cap diverse investiţii, astfel încât a putut ieşi la pensie la 47 de ani. El a renunţat apoi la pensionare pentru că manifestă aceeaşi îngrijorare pe care o am şi eu în legătură cu copiii mei. El ştie că lumea s-a schimbat, dar sistemul de învăţământ a rămas acelaşi. Robert susţine că aceşti copii ai noştri petrec ani întregi într-un sistem edu­caţional străvechi, studiind materii pe care nu le vor folosi niciodată şi pregătindu-se pentru o lume care nu mai există.
„În prezent, sfatul cel mai periculos care poate fi dat unui copil este «Du-te la şcoală, ia note mari şi caută-ţi o slujbă sigur㻓, îi place lui să spună. „Acesta este un sfat străvechi şi prost. Dacă aţi putea vedea ce se întâmplă în Asia, Europa şi America de Sud, aţi fi la fel de îngrijoraţi ca şi mine.”
El socoteşte că e un sfat prost, „pentru că dacă doreşti un viitor sigur din punct de vedere financiar pentru copilul tău, acest lucru nu se poate obţine după regulile de altă dată. Este mult prea riscant.”
L-am întrebat ce înţelege prin „regulile de altă dată”.
„Cei ca mine au alte reguli decât ale voastre”, a spus el. „Ce se întâmplă atunci când o companie anunţă o reducere de personal?”
„Oamenii sunt concediaţi”, am spus eu, „familiile au de suferit, creşte şomajul.”
„Da. Dar ce se întâmplă cu compania, mai ales dacă este o companie publică pe acţiuni?”
„Preţul acţiunilor creşte de obicei atunci când se anunţă o reducere de personal”, am spus eu. „Piaţa pare încântată atunci când o companie reduce costurile forţei de muncă, fie prin automatizare, fie prin creşterea productivităţii muncii în general.”
„Aşa este”, a spus el. „Şi atunci când preţul acţiunilor creşte, cei ca mine, acţionarii, se îmbogăţesc şi mai mult. Asta înţeleg eu prin alte reguli. Angajaţii pierd; proprietarii şi investitorii câştigă.”
Robert, de fapt, nu numai că descria diferenţa dintre un angajat şi un patron, dar şi pe aceea dintre controlarea pro­priului destin şi încredinţarea lui în mâinile altcuiva.
„Pentru cei mai mulţi oameni însă este greu de înţeles de ce se întâmplă asta”, am zis eu. „Ei pur şi simplu consideră că nu e drept.”
„De aceea mi se pare o prostie să îi spui copilului «Trebuie să ai o educaţie solid㻓, zise el. „Este o prostie să presupui că studiile asigurate de sistemul şcolar îi vor pregăti pe copiii voştri pentru lumea cu care vor trebui să se confrunte după absolvire. Fiecare copil are nevoie de şi mai multă educaţie, de un alt tip de educaţie. Copiii trebuie să cunoască regulile. Alte reguli.”
„Există reguli ale banului după care se ghidează cei bo­gaţi şi există regulile după care se ghidează ceilalţi 95% din populaţie”, a spus el. „Şi cei 95% învaţă aceste reguli acasă şi la şcoală. De aceea este riscant ca în zilele noastre să îi spui copilului doar: «învaţă temeinic şi caută-ţi o slujbă.» Copilul din ziua de azi are nevoie de o educaţie mult mai sofisticată, iar actualul sistem nu este capabil să furnizeze aşa ceva. Nu-mi pasă câte calculatoare pun în sălile de curs sau câţi bani cheltuiesc şcolile. Cum ar putea un sistem de învăţă­mânt să predea o materie pe care n-o cunoaşte?”
Cum poate un părinte să-şi înveţe copiii ceea ce şcoala nu reuşeşte? Cum poate fi predată contabilitatea unui copil? N-o să se plictisească? Şi cum poate fi predată ştiinţa investi­ţiilor atâta vreme cât ca părinte dovediţi exact contrariul, fiind împotriva oricărui risc? În loc să-mi învăţ copiii să acţioneze întotdeauna în limitele siguranţei, am hotărât ca este mai bine să-i învăţ să acţioneze inteligent.
L-am întrebat pe Robert: „Cum poate fi învăţat un copil despre bani şi despre tot ceea ce am discutat noi aici? Cum am putea simplifica sarcina părinţilor, mai ales atâta vreme cât ei înşişi nu înţeleg?”
„Am scris o carte despre asta”, a spus el.
„Unde este?”
„În calculatorul meu. E acolo de ani de zile, în diferite fragmente aşezate la întâmplare. Din când în când, mai adaug câte ceva, dar niciodată nu am fost în stare să pun totul cap la cap. Pe aceasta am început să o scriu după ce cealaltă carte a mea a ajuns un best-seller. Dar pe asta n-am mai terminat-o. E în bucăţele.”
Şi, într-adevăr, era în bucăţele. După ce am citit câteva fragmente împrăştiate, am hotărât că această carte are un merit cert şi trebuie împărtăşită şi altora, mai ales în aceste vremuri schimbătoare. Am acceptat să fim coautori la cartea lui Robert.
L-am întrebat de câte informaţii de ordin financiar crede el că are nevoie un copil. Mi-a răspuns că depinde de copil. El a ştiut de mic că vrea să fie bogat şi a avut noroc de un tată bogat şi dispus să îl călăuzească. Educaţia stă la baza reuşitei, a spus Robert. Dar la fel de importantă ca formarea universi­tară este şi cea financiară sau cea legată de comunicare.
Apoi urmează povestea celor doi taţi ai lui Robert, unul bogat şi unul sărac, prin care se explică felul în care s-a for­mat de-a lungul întregii vieţi. Contrastul dintre cei doi taţi furnizează o perspectivă esenţială. Cartea este susţinută cu date precise, editată şi pusă cap la cap de mine. Orice con­tabil care citeşte această carte trebuie să uite de cunoştinţele sale universitare şi să se arate deschis la teoriile prezentate de Robert. Deşi multe dintre ele contravin ideilor fundamen­tale ale principiilor general acceptate de contabilitate, ele fur­nizează totuşi o perspectivă valoroasă referitoare la felul în care îşi analizează hotărârile adevăraţii investitori.
Atunci când, ca părinţi, ne sfătuim copiii: „Du-te la şcoală, învaţă din greu şi ia-ţi o slujbă”, o facem adesea dintr-un obi­cei devenit tradiţional. A fost din totdeauna cel mai bun lucru de făcut. Când l-am cunoscut pe Robert, iniţial, ideile lui m-au speriat. Fiind crescut de doi taţi, a fost învăţat să se zbată pentru două scopuri diferite. Tatăl lui cu şcoală 1-a sfă­tuit să lucreze la o companie. Tatăl lui bogat 1-a sfătuit să fie proprietarul unei companii. Ambele drumuri în viaţă pre­supuneau studii, numai că obiectele de studiu erau complet diferite. Tatăl lui cu şcoală 1-a încurajat pe Robert să fie deştept. Tatăl lui bogat 1-a încurajat pe Robert să înveţe cum să angajeze oameni deştepţi.
Faptul că avea doi taţi a creat multe probleme. Tatăl bun al lui Robert era inspector în învăţământ în Hawaii. Când Robert împlinise 16 ani, ameninţarea: „Dacă nu iei note mari n-o să-ţi găseşti o slujbă bună” nu mai avea prea mare efect. El ştia deja că în viaţă urma să fie proprietar de companie şi nu angajat al unei companii. De fapt, dacă nu ar fi avut un sfătuitor înţelept şi perseverent pe vremea liceului, probabil că Robert nu ar fi făcut facultate. El recunoaşte asta. De abia aştepta să înceapă să pună bazele averii sale, dar în final a fost de acord că facultatea ar putea să-i fie de folos.
Adevărul este că ideile din această carte pot părea prea sofisticate sau prea radicale pentru părinţii din ziua de azi. Multor părinţi şi aşa le este greu să-şi ţină copiii la şcoală. Ţinând seama însă de vremurile schimbătoare, ca părinţi tre­buie să fim deschişi în faţa ideilor noi şi îndrăzneţe. A‑i încu­raja pe copii să ajungă angajaţi este ca şi cum i-aţi sfătui să plătească impozite mai mult decât se cuvine o viaţă întreagă, speranţele de pensie fiind minime sau inexistente. Este ade­vărat că marea cheltuială pentru oricine o reprezintă impozi­tele. De fapt, majoritatea familiilor muncesc din ianuarie până la jumătatea lui mai doar pentru a-şi acoperi impozitele către stat. E nevoie de idei noi şi această carte vi le oferă.
Robert susţine că oamenii bogaţi îşi educă altfel copiii. Ei îşi învaţă copiii acasă, în jurul mesei, la cină. Aceste idei s-ar putea să nu fie ideile pe care să vreţi să le discutaţi cu copiii voştri, dar eu oricum vă mulţumesc că le-aţi acordat atenţie. Vă sfătuiesc să continuaţi căutările. După părerea mea de mamă şi expert contabil, ideea că este suficient să iei note mari şi să-ţi găseşti o slujbă bună este depăşită. Trebuie să ne sfătuim copiii folosind nişte soluţii mai sofisticate. Avem ne­voie de idei noi şi de o altă educaţie. Poate că nu este cea mai rea idee să le spunem copiilor noştri să se străduiască să fie nişte buni angajaţi, dar şi să se străduiască să aibă propria lor companie de investiţii.
Ca mamă, sper ca această carte să ajute şi alţi părinţi. Robert speră să-i facă pe oameni să afle că oricine poate de­veni prosper dacă asta vrea. Chiar dacă în prezent eşti grădinar sau îngrijitor sau chiar şomer, ai posibilitatea să te for­mezi şi să-i înveţi şi pe cei dragi să se descurce din punct de vedere financiar. Nu uitaţi că înţelegerea lumii finanţelor este acel proces mental prin care ne rezolvăm problemele financiare.
În prezent, ne confruntăm cu schimbări majore, inclusiv de ordin tehnologic, care sunt mult mai mari decât cele cu care s-au confruntat toţi cei de până acum. Nimeni nu are un glob de cristal pentru a prevedea cu adevărat viitorul, dar un lucru este sigur: ne aşteaptă schimbări mai presus de orice imaginaţie. Cine ştie ce ne rezervă viitorul? Dar indiferent ce s-ar întâmpla, avem două posibilităţi fundamentale: să jucăm fără risc sau să jucăm inteligent, pregătindu-ne, învăţând, trezindu-ne şi trezindu-le şi copiilor noştri geniul financiar.

Sharon Lechter

CAPITOLUL 1

Tată Bogat, Tată Sărac

Aşa cum povesteşte Robert Kiyosaki

Am avut doi taţi, unul bogat şi unul sărac. Unul avea multă şcoală şi era foarte inteligent; avea doctoratul şi făcuse patru ani de studiu în mai puţin de doi ani. După care mer­sese la Universitatea Stanford, la Universitatea din Chicago şi la Universitatea Northwestern pentru masterat, peste tot beneficiind de burse integrale. Celălalt tată n-a terminat nici opt clase.
Amândoi reuşiseră în carieră muncind din greu toată via­ţa. Amândoi aveau venituri substanţiale. Şi totuşi, unul s-a luptat cu probleme financiare toată viaţa. Celălalt a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Hawaii. Unul a murit lăsând zeci de milioane de dolari pentru familie, societăţi de binefacere şi biserică, celălalt a lăsat datorii.
Amândoi erau puternici, carismatici şi aveau un cuvânt greu de spus. Amândoi ne-au dat sfaturi, dar nu aceleaşi sfa­turi. Ambii credeau cu tărie în educaţie, dar nu recomandau acelaşi traseu al studiilor.
Dacă aş fi avut un singur tată, ar fi trebuit să accept sau să-i resping sfatul. Faptul că aveam doi taţi care să mă sfătu­iască mi-a oferit ocazia să aleg între puncte de vedere diferi­te; ale unui om bogat şi ale unui om sărac.
În loc să-1 accept sau să-1 resping pur şi simplu pe unul sau pe celălalt, mi-am dat seama că de fapt pot reflecta mai mult, comparând posibilităţile şi alegând de unul singur.
Problema era că la vremea aceea cel bogat nu era încă bogat iar cel sărac nu era încă sărac. Amândoi erau la început de drum şi se zbăteau între problemele financiare şi cele de familie. Aveau însă puncte de vedere foarte diferite în privin­ţa banilor.
De exemplu, unul dintre ei spunea: „Banul este ochiul dra­cului.” Celălalt zicea: „Lipsa banului este ochiul dracului.”
Ca puşti, având doi taţi cu caracter puternic, era greu să mă las influenţat de amândoi la fel. Vroiam să fiu un fiu bun şi să-i ascult, doar că taţii mei nu spuneau acelaşi lucru. Di­ferenţa între punctele lor de vedere mai ales în privinţa ba­nilor era atât de mare, încât acest lucru m-a făcut curios şi m-a intrigat. Am început să mă gândesc tot mai mult la ce vroia de fapt să spună fiecare.
Când eram singur reflectam mai tot timpul, întrebându-mă, de exemplu: „De ce a spus asta?” Apoi îmi puneam întrebări în privinţa afirmaţiei celuilalt tată. Ar fi fost mult mai simplu să spun doar aşa: „Mda, are dreptate. Sunt de acord.” Sau să resping pur şi simplu un punct de vedere, zicând: „Bătrânul nu ştie ce vorbeşte.” În schimb, faptul că aveam doi taţi pe care îi iubeam m-a obligat să reflectez şi în final să aleg o modalitate de a gândi eu însumi. Procesul ale­gerii s-a dovedit a fi mult mai valoros pe termen lung decât o simplă acceptare sau respingere a unui singur punct de ve­dere.
Unul dintre motivele pentru care cei bogaţi se îmbogăţesc tot mai mult, cei săraci sărăcesc tot mai mult, iar clasa de mijloc se zbate în datorii este faptul că despre bani se învaţă acasă, şi nu la şcoală. Cei mai mulţi dintre noi află despre bani de la părinţi. Deci, ce poate un părinte sărac să-i spună copilului său despre bani? Doar: „Vezi-ţi de şcoală şi învaţă serios.” Copilul poate termina cu note excelente, dar având o slabă pregătire financiară. Lucrurile acestea i-au fost inocula­te pe când era mic.
Despre bani nu se învaţă la şcoală. Şcolile se concentrează asupra obiectelor de studiu şi a formării profesionale, dar nu şi asupra capacităţii de rezolvare a problemelor financiare. Acest lucru explică de ce bancheri, doctori şi contabili foarte deştepţi, care au avut note excelente la şcoală, se zbat toată viaţa pentru a-şi rezolva problemele financiare. Veşnica noastră datorie naţională este produsă în mare parte de poli­ticieni cu multă şcoală şi reprezentanţi guvernamentali care iau hotărâri financiare fără să aibă o pregătire în privinţa ba­nilor.
Adesea mă gândesc la noul mileniu şi mă întreb ce se va întâmpla când vom avea milioane de oameni care vor avea nevoie de sprijin financiar şi medical. Ei vor depinde de fa­miliile lor sau de stat pentru a beneficia de asistenţă finan­ciară. Ce se va întâmpla când Asigurările Medicale şi Sociale vor rămâne fără bani? În ce fel poate o naţiune să supravie­ţuiască, atâta vreme cât abordarea problemei banilor continuă să fie lăsată în grija părinţilor - care în majoritate vor fi sau sunt deja săraci?
Cum aveam doi taţi cu un cuvânt greu de spus, am învăţat de la amândoi. A trebuit să reflectez la sfatul fiecăruia şi făcând asta am reuşit să descopăr un punct de vedere asupra puterii şi efectului gândirii fiecăruia asupra propriei lui vieţi. De exemplu, unul dintre taţi avea obiceiul să spună: „Nu-mi pot permite.” Celălalt interzicea folosirea acestei exprimări. El insista să spun: „Cum aş putea face să-mi permit asta?” Una este o afirmaţie, iar cealaltă este o întrebare. Una te lasă de izbelişte, iar cealaltă te obligă să gândeşti. Tatăl meu care în-curând-va-fi-bogat ar explica faptul că dacă spui automat: „Nu-mi pot permite” creierul încetează să mai funcţioneze. Punând întrebarea „Cum aş putea face să-mi permit asta?” creierul e pus la muncă. Asta nu însemna că dorea să spună că poţi să-ţi cumperi tot ce vrei. Dar avea un adevărat fana­tism în privinţa exersării minţii, acest cel mai puternic calcu­lator din lume. „Creierul meu este zilnic tot mai puternic pentru că îl exersez. Cu cât este mai puternic, cu atât câştig mai mulţi bani.” El era convins că dacă spunem automat „Nu-mi pot permite”, acesta este un semn al unei leneviri in­telectuale.
Deşi ambii taţi munceau din greu, am observat că unul dintre ei avea obiceiul să nu-şi pună mintea la contribuţie atunci când era vorba de bani, în vreme ce celălalt şi-o exersa din plin. Rezultatul pe termen lung a fost că unul dintre ei a avut o creştere financiară puternică, în vreme ce celălalt una slabă. E asemeni diferenţei dintre o persoană care merge să facă sport în mod regulat şi una care stă pe canapea şi se uită la televizor. Exerciţiul fizic bine făcut sporeşte şansa de a fi sănătos, iar exerciţiul mental bine făcut sporeşte şansa de a fi bogat. Lenea aduce prejudicii atât sănătăţii, cât şi averii.
Cei doi taţi ai mei aveau sisteme de gândire opuse. Unul dintre ei credea că oamenii bogaţi trebuie să plătească mai multe impozite ca să aibă grijă de cei mai puţin norocoşi. Celălalt spunea: „Impozitele îi pedepsesc pe cei care produc şi îi răsplătesc pe cei care nu produc.” Unul dintre taţi mi-a recomandat: „învaţă serios ca să găseşti o companie bună la care să lucrezi.” Celălalt mi-a sugerat: „învaţă serios ca să găseşti o companie bună pe care s-o cumperi.”
Unul mi-a zis: „Motivul pentru care nu sunt bogat este că vă am pe voi, copiii.” Celălalt a spus: „Motivul pentru care trebuie să fiu bogat este că vă am pe voi, copiii.” Unul încu­raja conversaţiile despre bani şi afaceri în timpul mesei, celă­lalt interzicea acest subiect la masă.
Unul spunea: „Când e vorba de bani, nu îţi asuma ris­curi.” Celălalt zicea: „învaţă să stăpâneşti riscurile.”
Unul credea: „Căminul nostru este cea mai mare investi­ţie şi cel mai mare activ al nostru.” Celălalt credea: „Casa mea este un pasiv şi când propria-ţi casă devine cea mai im­portantă investiţie înseamnă că ai încurcat-o.”
Ambii taţi îşi plăteau facturile la timp, unul însă şi le plă­tea primele, iar celălalt la urmă.
Unul dintre taţi credea într-o companie sau într-un gu­vern care să se îngrijească de tine şi de nevoile tale, era me­reu preocupat de creşterea salariului, de planurile de pensii, de avantajele medicale, de concediul de boală, de zilele de vacanţă şi de alte asemenea. Era impresionat de doi dintre unchii săi care intraseră în armată şi se aleseseră cu o pensie şi o grămadă de alte avantaje pe viaţă după douăzeci de ani de serviciu activ. Agrea ideea de asigurări medicale plătite şi privilegiile pe care le acordă armata pensionarilor săi. De asemenea, iubea sistemul de funcţii definitive valabil în uni­versităţi. Uneori, ideea protejării locului de muncă pe viaţă şi alte avantaje păreau mai importante decât slujba propriu-zisă. Adesea spunea: „Am muncit din greu pentru stat şi merit toate aceste drepturi.”
Celălalt credea într-o independenţă financiară totală. El era împotriva mentalităţii „drepturilor”, socotind că duce la slăbiciuni şi la existenţa persoanelor nevoiaşe din punct de vedere financiar. El era foarte categoric în ceea ce priveşte competenţa financiară pe care trebuia s-o aibă fiecare şi asi­gurarea prin propriile puteri a acesteia.
Unul dintre taţi se zbătea să pună deoparte câţiva dolari. Celălalt pur şi simplu crea investiţii.
Unul dintre taţi m-a învăţat cum să scriu un CV impresio­nant ca să îmi găsesc o slujbă bună. Celălalt m-a învăţat cum să fac planuri de afaceri şi financiare serioase astfel încât să pot crea locuri de muncă.
Fiind produsul a doi taţi puternici, mi-am putut permite luxul să observ efectele pe care nişte idei diferite le pot avea asupra vieţii cuiva. Am constatat că oamenii într-adevăr îşi modelează viaţa prin gânduri.
De exemplu, tatăl meu cel sărac spunea mereu: „Nu voi fi niciodată bogat.” Şi această profeţie s-a transformat în reali­tate. Tatăl meu cel bogat, pe de altă parte, când vorbea despre el spunea întotdeauna că este bogat. Zicea cam aşa: „Sunt un om bogat şi oamenii bogaţi nu fac asta.” Chiar şi când era lef­ter după un recul financiar major, continua să vorbească de­spre el ca despre un om bogat. Se descria astfel: „Există o di­ferenţă între a fi sărac şi a fi lefter. A fi lefter e o situaţie tem­porară, a fi sărac e o situaţie veşnică.”
Tatăl meu cel sărac mai spunea: „Nu mă interesează ba­nii” sau „Banii nu contează.” Tatăl meu cel bogat spunea în­totdeauna: „Banii înseamnă putere.”
Puterea gândurilor noastre nu poate fi măsurată sau apre­ciată, dar mi-a fost limpede încă din copilărie că trebuie să-ţi conştientizezi gândurile şi felul în care te exprimi. Am obser­vat că tatăl meu cel sărac nu era sărac din pricina sumei pe care o câştiga şi care era considerabilă, ci din pricina gânduri­lor şi faptelor lui. Copil fiind şi având doi taţi, mi-am dat sea­ma foarte bine că trebuie să am grijă ce gânduri aleg să fie ale mele. Pe cine să ascult — pe tatăl meu cel bogat sau pe cel sărac?
Deşi amândoi aveau un enorm respect faţă de învăţământ, nu se înţelegeau deloc în privinţa lucrurilor cu adevărat im­portante ce trebuie aflate. Unul vroia să studiez serios, să-mi iau o diplomă şi o slujbă şi să muncesc pentru bani. Vroia să învăţ ca să ajung un profesionist, să fiu avocat sau contabil sau să urmez şcoala oamenilor de afaceri şi să îmi dau masteratul. Celălalt m-a încurajat să studiez ca să fiu bogat, să înţe­leg cum e cu banii şi cum să-i fac să acţioneze în favoarea mea. „Eu nu muncesc pentru bani” - erau vorbele pe care le repeta mereu, „banii muncesc pentru mine!”
La 9 ani am hotărât să-1 ascult şi să învăţ de la tatăl meu cel bogat cum e cu banii. Procedând astfel, am ales să nu-1 mai ascult pe tatăl meu cel sărac, deşi el avea toate diplomele din lume.

Lecţia lui Robert Frost

Robert Frost este poetul meu preferat. Îmi plac multe din­tre poeziile sale, dar o prefer pe aceasta: „Drumul nebătut”. Fo­losesc învăţămintele sale aproape zilnic.

DRUMUL NEBĂTUT
Două drumuri mi se arătară în pădurea aurie
Şi tare regretam că-mi fusese dat tocmai mie
Să aleg. Călător fiind, am stat acolo îndelung
Şi am privit departe pe cel ce dădea într-un crâng
Iar copacii îmi părură dintr-odată întinşi la pământ.

După ce am apucat-o pe celălalt drum
Crezând că poate am ales mai bine acum
Căci parcă avea mai multă iarbă
Mi-am spus repede, în barbă,
Că sunt cam la fel.

În acea dimineaţă semănau atât de mult
Frunzele nu fuseseră călcate de demult
Oh, am pornit-o pe cel dintâi şi a doua zi
Deşi ştiam exact unde mă voi opri.
Şi atunci m-am îndoit de el.

Vă spun toate acestea cu un oftat,
S-a întâmplat cândva, pe înnoptat,
În pădure două drumuri am văzut -
L-am apucat pe cel mai puţin bătut
Şi asta a contat.

Robert Frost [1916]

Şi într-adevăr a contat enorm.
De-a lungul anilor, m-am gândit adesea la poezia lui Ro­bert Frost. Faptul că am ales să nu ascult sfatul învăţatului meu tată şi să nu preiau atitudinea sa faţă de bani a fost o hotărâre dureroasă, dar ea mi-a modelat întreaga existenţă.
De îndată ce m-am hotărât pe cine să ascult, a început şi educarea mea în spiritul banilor. Tatăl meu cel bogat m-a învăţat vreme de 30 de ani, până am împlinit 39. S-a oprit atunci când şi-a dat seama că deja învăţasem şi înţelesesem perfect ceea ce încercase să bage în capul meu sec.
Banii sunt o formă de putere. Dar şi mai puternică este educaţia financiară. Banii vin şi se duc, dar dacă ai o anumită educaţie în privinţa felului în care acţionează banii, poţi câştiga de pe urma acestei învăţături şi poţi să începi să-ţi construieşti averea. Motivul pentru care simpla gândire po­zitivă nu funcţionează este acela că majoritatea oamenilor au făcut şcoală, dar n-au învăţat niciodată despre felul în care funcţionează banii, aşa încât îşi petrec viaţa muncind pentru bani.
Pentru că aveam doar 9 ani când am început, lecţiile pe care mi le-a dat tatăl cel bogat au fost foarte simple. După ce mi-a spus totul, n-au mai rămas decât şase lecţii principale, pe care mi le-a repetat 30 de ani. Această carte se referă la aceste şase lecţii, explicate cât se poate de simplu de către tatăl meu cel bogat pentru a fi pe înţelesul meu. Aceste lecţii nu intenţionează să fie nişte răspunsuri, ci nişte puncte de reper. Puncte de reper care vă vor ajuta pe voi toţi şi pe co­piii voştri să vă îmbogăţiţi, indiferent ce s-ar întâmpla pe lu­mea asta întotdeauna plină de schimbări şi nesiguranţă.

Lecţia întâi - Cei bogaţi nu muncesc pentru bani
Lecţia a doua - De ce trebuie predat alfabetul financiar
Lecţia a treia - Vezi-ţi singur de afacerea ta
Lecţia a patra - Istoria impozitelor şi a puterii companiilor
Lecţia a cincea - Cei bogaţi inventează banii
Lecţia a şasea - Munciţi ca să învăţaţi - nu munciţi pentru bani


CAPITOLUL 2
LECŢIA 1

Cei bogaţi nu muncesc pentru bani

„Tăticule, Poţi Să-mi Spui Cum Să Mă Îmbogăţesc?”
Tatăl meu a lăsat ziarul de seară şi mi-a zis: „De ce vrei să te îmbogăţeşti, fiule?”
„Pentru că azi m-a dus cu maşina mama lui Jimmy, care are un Cadillac nou, şi ei toţi urmau să meargă în week-end la casa lor de pe malul mării. Jimmy i-a invitat pe trei dintre prietenii lui, dar Mike şi cu mine nu ne-am numărat printre ei. Ni s-a spus că nu suntem invitaţi pentru că suntem «copii săraci»”.
„Aşa au zis?” m-a întrebat tatăl meu neîncrezător.
„Da, chiar aşa”, i-am replicat eu pe un ton jignit.
Tatăl meu a dat tăcut din cap, şi-a împins ochelarii pe nas şi s-a apucat iar să citească. Eu am rămas să aştept un răspuns.
Era în anul 1956. Aveam 9 ani. Cu totul întâmplător, mer­geam la aceeaşi şcoală publică la care oamenii bogaţi îşi tri­miteau copiii. Iniţial, aici a fost un oraş cu o mare plantaţie de zahăr. Proprietarii plantaţiei, precum şi alte persoane im­portante din oraş, cum ar fi doctori, oameni de afaceri, ban­cheri, îşi trimiteau copiii în clasele I-VI la această şcoală. Du­pă clasa a VI-a, copiii lor erau trimişi de obicei la şcoli parti­culare. Cum familia mea locuia chiar pe această stradă, am mers la şcoala respectivă. Dacă aş fi locuit peste drum, aş fi mers la altă şcoală, la una cu copii din familii cam ca a mea. După clasa a VI-a, împreună cu aceşti copii, am fi continuat studiile tot la o şcoală publică şi apoi la un liceu de acelaşi fel. Nu existau şcoli particulare pentru cei ca noi.
În sfârşit, tata a lăsat ziarul. Era clar că se gândise profund.
„Ei bine, fiule”, a început el lent, „dacă vrei să fii bogat, trebuie să înveţi să faci bani.”
„Şi cum se fac banii?” am întrebat.
„Ei, pune-ţi capul la contribuţie, fiule”, mi-a spus el zâmbind. De fapt, asta însemna: „Asta e tot ce am să-ţi spun” sau „Nu ştiu răspunsul, aşa încât nu mă mai deranja.”

Se formează un parteneriat

A doua zi dimineaţa i-am spus celui mai bun prieten al meu, Mike, ce mi-a zis tata. Din câte îmi dădeam eu seama, Mike şi cu mine eram singurii copii săraci din această şcoală. Şi Mike era aici tot din pură întâmplare. Cineva stabilise în funcţie de zonă cine merge la această şcoală, şi aşa ne-am tre­zit noi cu copiii bogaţi. Nu eram chiar săraci, dar ne simţeam astfel pentru că toţi ceilalţi băieţi aveau mănuşi noi de baseball, biciclete noi şi totul nou.
Mama şi cu tata ne asiguraseră un minim necesar, cum ar fi mâncarea, un acoperiş deasupra capului, hainele. Dar cam asta era tot. Tatăl meu obişnuia să spună: „Dacă vrei ceva, munceşte pentru asta.” Noi vroiam tot felul de lucruri, dar nu erau suficiente locuri de muncă, mai ales pentru băieţii de 9 ani.
„Şi atunci ce putem face ca să producem bani?” m-a între­bat Mike.
„Nu ştiu”, am spus. „Dar nu vrei să fii partenerul meu?”
A fost de acord şi astfel, în acea sâmbătă dimineaţă, Mike a devenit primul meu partener de afaceri. Ne-am petrecut toată dimineaţa încercând să găsim idei despre cum să facem bani. Din când în când, vorbeam şi despre „băieţii mişto” care erau în casa lui Jimmy de pe malul mării şi se distrau grozav. Ne cam durea gândul ăsta, dar ne făcea şi bine, pentru că ne-a determinat să continuăm să ne gândim cum am putea să fa­cem bani. În cele din urmă, în acea după-amiază ne-a stră­fulgerat o idee luminoasă. Era o idee pe care Mike o luase dintr-o carte ştiinţifică pe care o citise. Plini de entuziasm, ne-am strâns mâna şi acum parteneriatul nostru avea şi o afa­cere.
În următoarele săptămâni, eu şi cu Mike am bătut tot car­tierul rugându-i pe vecini să ne păstreze tuburile de la pasta de dinţi. Aceştia s-au arătat foarte miraţi, însă, ce-i drept, ma­joritatea adulţilor au fost de acord. Unii ne-au întrebat ce vrem să facem cu ele şi le-am răspuns: „Nu vă putem spune. E un secret de afaceri.”
Mama era tot mai îngrijorată pe măsură ce săptămânile treceau. Alesesem un loc lângă maşina ei de spălat unde să ne adunăm materia primă. Într-o cutie maronie de carton, în care fuseseră cândva sticle de sos picant, începuse să crească grămada noastră de tuburi goale de pastă de dinţi.
În final, mama a pus piciorul în prag. O exasperase ima­ginea mizeriei tuburilor de pastă de dinţi consumate ale ve­cinilor. „Ce faceţi de fapt, băieţi?” ne-a întrebat. „Şi să nu mai îmi spuneţi că e un secret de afaceri. Rezolvaţi cu mizeria asta, pentru că altfel o să vă arunc totul la gunoi.” Eu şi cu Mike am rugat-o, am implorat-o, i-am explicat că în curând o să avem destule tuburi cât să începem producţia. I-am mai spus că încă mai aşteptăm câţiva vecini să îşi termine pasta de dinţi ca să luăm şi acele tuburi. Mama ne-a mai acordat doar o săptămână de amânare.
Data începerii producţiei fusese devansată. Situaţia era prea tensionată. Deja primul meu parteneriat era ameninţat cu evacuarea din magazie de chiar mama mea. Slujba lui Mike a fost să le spună vecinilor să îşi termine mai repede pasta, pentru că dentistul i-a sfătuit să se spele mai des pe dinţi. Am început să asamblez linia de producţie.
Într-o zi, tata a venit cu un prieten ca să vadă ce fac cei doi băieţei de 9 ani acolo, în curte, cu acea linie de producţie care funcţiona la viteză maximă. Peste tot era o pudră albă. Pe o masă lungă erau cutioare mici din carton în care de obicei se ţine laptele de la şcoală, şi grătarul familiei era încălzit la ma­ximum cu cărbuni încinşi.
Tata s-a apropiat prudent; fusese nevoit să-şi parcheze maşina ceva mai încolo, având în vedere că producţia noas­tră bloca intrarea în garaj. În vreme ce se apropia împreună cu prietenul său, au constatat că pe cărbuni se afla un vas de oţel în care erau topite tuburile de pastă de dinţi. Pe vremea aceea, pasta de dinţi nu era în tuburi de plastic, ci de plumb. Aşadar, de îndată ce era arsă vopseaua, tuburile erau arun­cate în acest ibric de oţel, topite până deveneau lichide, după care, cu ajutorul mănuşilor de apucat ale mamei, turnam uşor plumbul printr-un orificiu în cutiile de lapte.
Cutiile de carton erau pline cu ipsos. Pudra aceea albă care plutea în aer era de fapt ipsos, care urma să fie ameste­cat cu apă. În graba mea, răsturnasem un sac şi întreaga zonă arăta ca şi cum ar fi trecut un viscol pe acolo. Cutiile de lapte erau containerele care înveleau formele de ipsos.
Tatăl meu şi cu prietenul său ne-au privit atent în vreme ce turnam cu grijă plumbul prin orificiu peste cubul acela de ipsos.
„Atenţie!”, a spus tata.
Am dat din cap fără să mă uit la el.
În cele din urmă, după ce am terminat de turnat, am lăsat ibricul şi i-am zâmbit tatei.
„Ce faceţi aici, băieţi?”, mi-a zâmbit el prudent.
„Facem ceea ce mi-ai spus. Vom fi bogaţi”, i-am zis.
„Îhî”, a spus Mike rânjind şi dând din cap. „Suntem parte­neri de afaceri.”
„Şi ce e cu mulajele astea de ipsos?”, a întrebat tata.
„Fii atent”, i-am spus. „Ar trebui să fie o şarjă excelentă.”
Am lovit cu un ciocănel peste legătura care împărţea cubul în două. Am ridicat cu grijă partea de deasupra a acestui mulaj şi de acolo a apărut o monedă.
„Dumnezeule”, a spus tata. „Voi faceţi monede din plumb!”
„Exact”, a spus Mike. „Facem aşa cum ne-aţi zis. Facem bani.”
Prietenul tatei s-a întors şi a izbucnit în râs. Tata a zâmbit şi a dat din cap. Pe lângă un foc şi o cutie cu tuburi de pastă de dinţi, în faţa lui se mai aflau doi băieţei plini de praf alb, care zâmbeau cu gura până la urechi.
Ne-a spus să lăsăm totul şi să stăm puţin cu el pe treptele din faţa casei. Zâmbindu-ne, ne-a explicat cu blândeţe ce în­seamnă să „falsifici” bani.
Visul nostru fusese distrus. „Vreţi să spuneţi că este ile­gal?”, a întrebat Mike cu o voce tremurândă.
„Lasă-i în pace”, a spus prietenul tatei. „Poate că de fapt îşi dezvoltă un adevărat talent înnăscut.”
Tata 1-a străfulgerat cu privirea.
„Da, este ilegal”, a spus tata blând. „Dar voi, băieţi, aţi dat dovadă de creativitate şi de originalitate. Ţineţi-o tot aşa. Sunt mândru de voi!”
Dezamăgiţi, Mike şi cu mine am rămas fără glas vreo douăzeci de minute, după care ne-am apucat să strângem mizeria. Afacerea noastră se încheiase din prima zi. Cum adunam eu praful acela de acolo, m-am uitat la Mike şi i-am spus: „Probabil că Jimmy şi prietenii lui au dreptate. Suntem săraci.”
Când spuneam asta, tata tocmai pleca. „Băieţi”, a zis el, „sunteţi săraci doar dacă renunţaţi. Important este că aţi în­cercat ceva. Majoritatea doar vorbesc sau visează cum se îm­bogăţesc. Voi aţi făcut ceva. Sunt mândru de voi doi. Şi repet: continuaţi. Dar altfel. Nu vă lăsaţi.”
Eu şi Mike am rămas fără grai. Frumoase vorbe, dar tot nu ştiam ce să facem.
„Şi cum se face, tată, că nu eşti bogat?”, l-am întrebat.
„Am ales să fiu profesor. Profesorii nu gândesc să se îm­bogăţească. Nouă doar ne place să predăm. Aş vrea să te pot ajuta, dar pur şi simplu nu ştiu cum se fac banii.”
M-am întors cu Mike şi am continuat să facem ordine.
„Ştiu”, a spus tata. „Dacă vreţi, băieţi, să aflaţi cum vă pu­teţi îmbogăţi, nu mă întrebaţi pe mine. Vorbeşte cu tatăl tău, Mike.”
„Cu tata?”, a întrebat Mike un pic uluit.
„Da, cu tatăl tău”, mi-a repetat tata zâmbind. „Tatăl tău şi cu mine avem acelaşi bancher, care este înnebunit după tatăl tău. Mi-a spus de mai multe ori că tatăl tău este genial atunci când se pune problema să facă bani.”
„Tatăl meu?”, a întrebat din nou Mike neîncrezător. „Şi atunci, cum se face că nu avem o maşină arătoasă şi o casă frumoasă, precum copiii bogaţi de la şcoală?”
„O maşină arătoasă şi o casă frumoasă nu înseamnă ne­apărat că eşti bogat sau că ştii cum să faci bani”, ne-a răspuns tata. „Tatăl lui Jimmy lucrează la plantaţia de zahăr. Nu e cu mult diferit de mine. Lucrează pentru o companie, iar eu lucrez pentru stat. Compania i-a cumpărat o maşină. Însă compania de zahăr are probleme financiare şi s-ar putea ca în curând tatăl lui Jimmy să nu mai aibă nimic. Tatăl tău este altfel, Mike. El pare că pune bazele unui imperiu. Şi bănuiesc că peste câţiva ani va fi un om foarte bogat.”
Acestea fiind spuse, Mike şi cu mine ne-am entuziasmat din nou. Cu altă inimă ne-am apucat să facem curat pentru a strânge mizeria pe care o lăsase în urmă defuncta noastră pri­mă afacere. Cum strângeam noi pe acolo, ne-am gândit cum să discutăm cu tatăl lui Mike. Problema era că tatăl lui Mike muncea multe ore şi adesea se întorcea acasă seara târziu. Tatăl lui avea mai multe depozite, o companie de construcţii, un lanţ de magazine şi trei restaurante. Din pricina restaurantelor, stătea până seara târziu.
Mike a luat autobuzul şi s-a dus acasă după ce am termi­nat de strâns. Urma să discute cu tatăl lui, când acesta avea să se întoarcă acasă, şi să-1 întrebe dacă nu vrea să ne înveţe şi pe noi cum să ne îmbogăţim. Mike mi-a promis să mă sune oricât de târziu şi să-mi spună ce-a vorbit cu tatăl lui.
Telefonul a sunat la 8:30 seara.
„OK”, am spus, „sâmbăta viitoare.” Şi am închis. Tatăl lui Mike se învoise să ne acorde o întrevedere.
Sâmbătă, la 7:30 dimineaţa, am luat autobuzul spre cartie­rul sărac al oraşului.

Încep lecţiile:
„Vă dau 10 cenţi pe oră.” Chiar şi în 1956, 10 cenţi pe oră însemna foarte puţin faţă de plata standard.

Michael şi cu mine ne-am întâlnit cu tatăl lui în acea dimi­neaţă la ora 8. Era deja ocupat. Se apucase de treabă de vreo oră. Supraveghetorul de la compania de construcţii tocmai pleca cu camioneta când mă îndreptam spre casa lor simplă şi mică, dar foarte ordonată. Mike m-a întâmpinat în uşă.
„Tata vorbeşte la telefon şi a zis să-1 aşteptăm pe veranda din spate”, mi-a zis Mike, în timp ce-mi deschidea uşa.
Podeaua de lemn a început să scârţâie de îndată ce am tre­cut pragul casei străvechi. Era un preş ieftin chiar cum intrai. Preşul ascundea nenumăratele urme lăsate de paşii pe care îi suportase duşumeaua. Deşi foarte curat, ar fi trebuit înlocuit.
M-am simţit claustrat în momentul în care am intrat în living-ul îngust plin cu mobilă veche şi greoaie, care azi ar fi doar obiecte pentru colecţionari. Pe canapea stăteau două femei puţin mai în vârstă decât mama. În faţa lor se afla un bărbat îmbrăcat în haine de lucru. Purta nişte pantaloni şi o cămaşă kaki frumos călcate, dar neapretate şi avea nişte do­sare prăfuite în mână. Să fi avut cam cu 10 ani mai mult decât tata; aş zice că avea vreo 45 de ani. Toţi ne-au zâmbit atunci când am intrat şi am trecut pe lângă ei îndreptându-ne spre bucătărie, de acolo ieşind pe veranda care dădea spre curtea din spate. Am zâmbit la rândul meu timid.
„Cine sunt oamenii ăştia?”, am întrebat.
„A, lucrează pentru tata. Bărbatul acela mai în vârstă se ocupă de depozitele lui, iar femeile de restaurante. L-ai văzut şi pe supraveghetorul de la construcţii care lucrează la un proiect de drumuri, la vreo cincizeci de mile de aici. Mai are un supraveghetor care construieşte nişte case, dar a plecat înainte să ajungi tu.”
„Şi aşa e tot timpul?”, am întrebat.
„Nu chiar, dar aproape”, a spus Michael zâmbind şi trăgându-şi un scaun ca să se aşeze alături de mine.
„L-am rugat să ne înveţe cum să facem bani”, mi-a spus Mike.
„Şi ce a zis?”, am întrebat eu cu o curiozitate prudentă.
„Ei bine, s-a uitat ciudat mai întâi, după care a zis că ne va face o ofertă.”
„Aha”, am zis eu, balansându-mi scaunul spre perete şi sprijinindu-mă apoi doar pe două dintre picioarele lui.
Mike s-a aşezat şi el la fel.
„Şi ştii în ce constă oferta?”, am întrebat.
„Nu, dar vom afla curând.”
Dintr-odată, tatăl lui Mike a dat buzna, trântind uşa trans­parentă care dădea spre verandă. Mike şi cu mine am sărit în picioare nu atât din respect, cât pentru că ne speriasem.
„Sunteţi gata, băieţi?”, ne-a întrebat tatăl lui Mike şi şi-a tras un scaun ca să se aşeze alături de noi.
Am dat din cap în vreme ce ne trăgeam scaunele de lângă perete şi ne-am aşezat în faţa lui.
Era un bărbat zdravăn, cam la 1,80 m şi 100 kg. Tata era mai înalt, dar avea cam aceeaşi greutate şi era cam cu 5 ani mai mare decât tatăl lui Mike. Semănau oarecum, deşi nu făceau parte din acelaşi grup etnic. Poate că şi energia lor era similară.
„Mi-a spus Mike ca vrei să înveţi să faci bani. Aşa e, Robert?”
Am dat repede din cap, uşor intimidat. Se ghicea multă forţă în cuvintele şi zâmbetul său.
„Bine. Iată care este oferta mea. Am să vă învăţ, dar nu ca la şcoală. Munciţi pentru mine şi eu vă învăţ. Dacă nu mun­ciţi, nu vă învăţ. Vă pot învăţa mai repede dacă munciţi. De altfel, dacă am proceda ca la şcoală, ar însemna că mi-aş pier­de vremea doar punându-vă să mă ascultaţi. Aceasta este oferta mea. Dacă vreţi, bine, dacă nu, nu.”
„Ăăă... aş putea să pun o întrebare mai întâi?”, am zis eu.
„Nu. Dacă vreţi, bine. Dacă nu, nu. Am prea multă treabă şi nu vreau să îmi pierd vremea. Dacă nu învăţaţi să vă hotărâţi rapid, n-o să învăţaţi să câştigaţi bani niciodată. Oca­ziile sunt trecătoare. Este extrem de important să ştiţi să luaţi hotărâri rapide. Aceasta este o ocazie pe care voi aţi vrut-o, începem pregătirea sau o terminăm în următoarele zece se­cunde”, a spus tatăl lui Mike cu un zâmbet ironic.
„Accept”, am spus.
„Accept”, a spus Mike.
„Bine”, a spus tatăl lui Mike. „D-na Martin va veni în zece minute şi, după ce termin de vorbit, veţi pleca cu ea la ma­gazinul meu şi vă veţi apuca de treabă. Vă dau 10 cenţi pe oră şi veţi avea de lucru trei ore în fiecare sâmbătă.”
„Dar eu am meci de fotbal azi”, am spus.
Tatăl lui Mike mi-a răspuns cu un ton ferm: „Dacă vrei, bine, dacă nu, nu”, a zis el.
„Vreau”, i-am răspuns, alegând să muncesc şi să învăţ în loc să joc fotbal.

30 de cenţi mai târziu

Pe la ora 9:00 în acea frumoasă dimineaţă de sâmbătă lu­cram deja împreună cu Mike pentru d-na Martin. Era o fe­meie tare bună şi răbdătoare. Spunea mereu că Mike şi cu mine îi aminteam de fiii ei, care se făcuseră mari şi plecaseră la casele lor. Deşi era blândă, credea în munca serioasă şi ne-a pus la treabă. Ştia întotdeauna să dea ordine. Ne-am petrecut cele trei ore luând cutiile de pe rafturi, ştergându-le de praf şi rearanjându-le apoi cu grijă. Era o muncă îngrozitor de plic­tisitoare.
Tatăl lui Mike, căruia eu îi spun tatăl meu cel bogat, avea nouă asemenea mici magazine cu mari spaţii de parcare. Era o versiune timpurie a supermagazinelor de mai târziu. Un fel de băcănii de cartier, de unde lumea cumpăra lapte, pâine, unt şi ţigări. Problema era că ne aflam în Hawaii înainte de apariţia aerului condiţionat şi magazinele nu-şi puteau în­chide uşile din pricina căldurii. La cele două capete ale ma­gazinului, uşile trebuiau să fie larg deschise spre şosea şi spre parcare. De fiecare dată când o maşină intra în parcare, se stârnea un nor de praf care se aşeza în prăvălie.
Aşadar, aveam de lucru, de vreme ce nu exista aer condi­ţionat.
Timp de trei săptămâni, Mike şi cu mine ne-am prezentat la d-na Martin şi am muncit cele trei ore. Până la prânz, termi­nam treaba şi ea ne strecura în palmă câte trei monede. Chiar şi la 9 ani, la jumătatea anilor '50, 30 de cenţi nu erau mare lucru. Albumele cu benzi desenate costau 10 cenţi pe atunci, aşa încât îmi cheltuiam banii pe ele şi mă întorceam acasă.
În miercurea celei de-a patra săptămâni mă hotărâsem să renunţ. Acceptasem să muncesc doar pentru că doream să învăţ de la tatăl lui Mike să fac bani, dar între timp deveni­sem sclav cu 10 cenţi pe oră. Mai mult, nu-1 mai văzusem pe tatăl lui Mike din prima sâmbătă.
„Eu renunţ”, i-am spus lui Mike la ora prânzului. Prânzul la şcoală era oribil. Şcoala era plicticoasă şi nu îmi mai rămâneau nici măcar sâmbetele libere. Singurul lucru care îmi ră­măsese erau cei 30 de cenţi.
De data asta, Mike mi-a zâmbit. „De ce râzi?”, l-am între­bat enervat şi frustrat. „Mi-a spus tata că aşa o să se întâmple. Mi-a zis să ne vedem cu el când vei fi gata să renunţi.”
„Ce?”, am zis eu indignat. „A aşteptat să ajung la exas­perare?”
„Cam aşa ceva”, mi-a spus Mike. „Tata e mai altfel. El predă altfel decât tatăl tău. Mama şi tatăl tău ţin multe predici. Tata e mai scump la vorbă, glăsuieşte puţin. Aşteaptă până sâmbătă. Am să-i spun că eşti pregătit.”
„Vrei să spui că mi s-a întins o cursă?”
„Nu, nu chiar, dar s-ar putea. O să-ţi explice tata sâm­bătă.”

Aşteptând sâmbătă la coadă

Eram pregătit să îl înfrunt. Până şi tatăl meu bun era su­părat pe el. Tatăl meu adevărat, cel căruia îi spun cel sărac, credea că tatăl meu bogat încălca legea privind angajarea minorilor şi că ar trebui chiar dat pe mâna justiţiei.
Tatăl meu cu şcoală mi-a spus să cer cât merit. Cel puţin 25 de cenţi pe oră. Tatăl meu cel sărac mi-a zis că dacă nu mi se măreşte leafa, ar fi bine să renunţ imediat.
„De fapt, nici nu-ţi trebuie slujba asta nenorocită”, mi-a spus indignat tatăl meu cel sărac.
Sâmbătă dimineaţă la ora 8:00 am intrat pe aceeaşi uşă şubredă a casei lui Mike.
„Ia un scaun şi stai la coadă”, mi-a spus tatăl lui Mike de îndată ce am intrat. S-a întors pe călcâie şi a dispărut în biroul lui de lângă dormitor.
M-am uitat prin încăpere şi nu l-am zărit pe Mike nicăieri. Mă simţeam stânjenit, aşa că m‑am aşezat timid lângă aceleaşi două femei care erau acolo şi cu patru săptămâni înainte. Mi-au zâmbit şi s-au tras mai într-o parte pe canapea, ca să-mi facă şi mie loc.
Trecuseră patruzeci şi cinci de minute şi eu fierbeam. Cele două femei se întâlniseră cu el şi plecaseră de treizeci de minute. Un domn mai în vârstă stătuse şi el vreo douăzeci de minute şi deja plecase.
Casa era goală şi eu stăteam acolo, în living-ul acela întu­necos şi prăfuit, într-o frumoasă şi însorită zi hawaiiană, aş­teptând să vorbesc cu un zgârcit care exploata copiii. Îl auzeam cum se învârtea prin birou, vorbea la telefon şi mă ignora. Eram gata-gata să plec, totuşi nu ştiu de ce am rămas.
În sfârşit, după încă cincisprezece minute, fix la 9:00, tatăl cel bogat a ieşit din birou fără să spună nimic şi mi-a făcut semn cu mâna să intru în încăperea aceea jegoasă.
„Am înţeles că vrei să îţi măresc leafa, în caz contrar tu fiind hotărât să pleci”, mi-a spus tatăl cel bogat în vreme ce se bâţâia cu balansoarul.
„Păi, nu v-aţi ţinut de cuvânt”, am izbucnit eu aproape în lacrimi. Era înspăimântător pentru un băieţel de 9 ani să se confrunte cu un adult.
„Mi-aţi promis că o să mă învăţaţi, dacă muncesc pentru dv. Am lucrat pentru dv. Am lucrat din greu. Am renunţat la meciurile de baseball ca să muncesc pentru dv. Şi nu v-aţi ţinut de cuvânt. Nu m-aţi învăţat nimic. Sunteţi un escroc, aşa cum vă crede toată lumea din oraş. Sunteţi rapace. Vreţi toţi banii pentru dv. şi n-aveţi grijă de angajaţi. M-aţi pus să aştept, dovedind lipsă de respect faţă de mine. Oi fi eu un băieţel, dar merit să fiu tratat mai bine.”
Tatăl cel bogat s-a aplecat în faţă în scaunul pivotant, sprijinindu-şi bărbia în mâini şi uitându-se fix la mine, de parcă m-ar fi studiat. „Nu-i rău deloc”, mi-a zis el. „În mai puţin de o lună vei vorbi ca majoritatea angajaţilor mei.”
„Ce?” am întrebat. Neînţelegând prea bine ce spune, am continuat să-mi spun oful. „Am crezut că o să vă ţineţi de cu­vânt şi o să mă învăţaţi, iar dv. mă chinuiţi. Asta e o cruzime. O mare cruzime.”
„Te învăţ”, mi-a spus tatăl cel bogat pe un ton blând.
„Ce m-aţi învăţat? Nimic”, am spus eu furios. „N-aţi vor­bit nici măcar o dată cu mine de când am acceptat să lucrez pe nimica toată. Zece cenţi pe oră. Ha! Ar trebui să vă reclam la guvern. Ştiţi că există legi în privinţa exploatării copiilor. Tata lu­crează pentru guvern, ştiţi asta.”
„Mamă!”, zise tatăl cel bogat, „acum chiar că vorbeşti ca majoritatea celor care au lucrat pentru mine, adică asemeni celor pe care i-am concediat sau care au plecat.”
„Ce aveţi de spus?”, am întrebat, simţindu-mă destul de curajos pentru un băieţel ca mine. „M-aţi minţit. Am muncit pentru dv. şi nu v-aţi ţinut de cuvânt. Nu m-aţi învăţat ni­mic.”
„Cum ştii că nu te-am învăţat nimic?”, m-a întrebat calm tatăl cel bogat.
„Păi, n-aţi stat de vorbă cu mine. Am muncit trei săptămâni şi nu m-aţi învăţat nimic”, am spus eu bosumflat.
„Oare învăţatul presupune statul de vorbă sau un curs?”, m-a întrebat tatăl cel bogat.
„Păi, da”, i-am replicat eu.
„Asta vă învaţă pe voi la şcoală”, mi-a zis el zâmbind. „Dar nu asta vă învaţă şi viaţa. Şi, după părerea mea, viaţa este cel mai bun dascăl. În majoritatea cazurilor, viaţa nu-ţi vorbeşte, ci te împinge de la spate. De fiecare dată e ca şi cum viaţa ţi-ar spune: «Trezeşte-te, vreau să înveţi ceva.»”
„Ce tot zice omul ăsta?”, m-am întrebat eu în gând. „Că viaţa mă împinge de la spate şi îmi vorbeşte? E clar că tre­buie să renunţ la slujba asta. Stau de vorbă cu un nebun de legat.”
„Dacă vei învăţa lecţiile vieţii, te vei descurca bine. Dacă nu, viaţa va continua să te împingă de la spate fără o ţintă precisă. Oamenii au două posibilităţi. Unii lasă viaţa să-i împingă de la spate fără sens, alţii se înfurie şi împing şi ei. Dar împing împotriva şefilor, a slujbei lor sau a soţului ori a soţiei. Ei nu-şi dau seama că de fapt viaţa este cea care îi îm­pinge.”
Nu înţelegeam nimic din ce spunea.
„Viaţa ne împinge pe noi toţi. Unii renunţă, alţii se luptă. Puţini învaţă şi merg mai departe. Chiar sunt încântaţi că via­ţa îi împinge încolo şi încoace. Aceşti puţini aleşi dovedesc că au nevoie şi doresc să înveţe ceva. Învaţă şi merg mai depar­te. Majoritatea abandonează şi câţiva, ca tine, se luptă.”
Tatăl cel bogat se ridică în picioare şi închise străvechea fereastră de lemn care scârţâia îngrozitor şi care tare ar mai fi trebuit reparată. „Dacă vei învăţa bine această lecţie, vei de­veni un tânăr înţelept, bogat şi fericit. Dacă nu, îţi vei petrece tot restul zilelor dând vina pe viaţă pentru slujba pe care o ai, pentru faptul că eşti prost plătit sau pentru problemele pe care le atribui întotdeauna şefului. Îţi vei trăi viaţa sperând că-ţi va oferi o mare şansă care să-ţi rezolve toate problemele financiare.”
Tatăl cel bogat mă privi ca să vadă dacă încă îl mai ascult. Privirile noastre se întâlniră. Ne holbam unul la celălalt, reu­şind să comunicăm din ochi. În cele din urmă, am renunţat de îndată ce i-am înţeles acest ultim mesaj. Mi-am dat seama că are dreptate. Dădeam vina pe el şi vroiam să învăţ. Mă luptam.
Tatăl cel bogat a continuat: „Sau dacă eşti genul de om care n-are curaj, renunţi de câte ori viaţa te împinge încolo şi încoace. Dacă eşti aşa, îţi vei trăi viaţa fără riscuri, făcând ceea ce trebuie şi păstrându-te pentru ceva ce nu se va întâmpla niciodată. După care vei muri ca un bătrânel plicticos. Vei avea mulţi prieteni, pentru că eşti un tip atât de drăguţ şi de muncitor. Îţi vei trăi viaţa fără riscuri şi făcând exact ceea ce trebuie, dar adevărul este că vei lăsa ca viaţa să te supună. În adâncul sufletului, înseamnă că eşti îngrozit de asumarea riscurilor. Ai vrea să câştigi, dar teama de a pierde este mai mare decât fericirea de a câştiga. În adâncul sufletului, numai tu ştii că de fapt n-ai avut curajul să încerci. Şi totuşi alegi să trăieşti fără riscuri.”
Privirile noastre s-au întâlnit din nou. Vreme de zece se­cunde ne-am privit unul pe altul, încetând să o mai facem doar după receptarea mesajului.
„V-aţi jucat cu mine?”, l-am întrebat.
„Se poate spune şi aşa”, mi-a zâmbit tatăl cel bogat. „Să zicem că doar te-am lăsat să vezi ce gust are viaţa.”
„Ce gust are viaţa?”, am întrebat eu încă furios, dar curios acum, încă dispus să învăţ.
„Voi, băieţi, aţi fost primii care m-aţi rugat să vă învăţ cum să faceţi bani. Am peste 150 de angajaţi şi nici unul nu m-a întrebat ce ştiu despre bani. Mi-au cerut o slujbă şi un salariu, dar niciodată nu m-au rugat să-i învăţ cum e cu banii. Astfel încât majoritatea îşi vor petrece cei mai buni ani ai vieţii lor muncind pentru bani şi neînţelegând de ce mun­cesc, de fapt.”
Am rămas acolo ascultîndu-1 foarte atent.
„Deci, atunci când Mike mi-a spus că vrei să te învăţ cum se fac banii, am hotărât să trasez un parcurs cât mai apropiat de cel al vieţii reale. Aş putea să-ţi vorbesc la nesfârşit şi să nu auzi nimic din ceea ce spun. Aşa încât am hotărât să las viaţa să te împingă de la spate, pentru ca tu să mă auzi mai bine. De aceea ţi-am plătit doar 10 cenţi.”
„Şi ce am învăţat din faptul că am lucrat cu doar 10 cenţi pe oră?” am întrebat. „Că sunteţi avar şi vă exploataţi munci­torii?”
Tatăl cel bogat s-a dat iar cu scaunul pe spate şi a început să râdă din toată inima. În sfârşit, după ce a terminat de râs, mi-a spus: „Ar fi mai bine să-ţi schimbi punctul de vedere. Nu mai da vina pe mine, gândindu-te că eu sunt problema. Dacă vei judeca aşa, va trebui să mă schimbi. Când vei înţe­lege că tu eşti problema, atunci te vei putea schimba, vei în­văţa ceva şi vei deveni mai înţelept. Cei mai mulţi doresc ca toţi oamenii de pe lumea asta să schimbe pe oricine altcine­va în afară de ei înşişi. Te asigur însă că este mult mai uşor să te schimbi tu însuţi decât să schimbi pe altcineva.”
„Nu înţeleg”, am spus eu.
„Nu da vina pe mine pentru problemele tale”, mi-a zis tatăl cel bogat, pierzându-şi răbdarea.
„Dar nu mi-aţi plătit decât 10 cenţi.”
„Şi ce ai învăţat din asta?”, m-a întrebat tatăl cel bogat zâmbind.
„Că sunteţi zgârcit”, am spus eu cu un rânjet şiret.
„Vezi? Crezi că eu sunt problema”, a spus tatăl cel bogat.
„Păi chiar sunteţi.”
„Dacă vei continua să reacţionezi aşa, nu vei învăţa nici­odată nimic. Dacă vei gândi că eu sunt problema, ce-ţi rămâne de făcut?”
„Dacă nu-mi plătiţi mai mult sau dacă nu mă trataţi cu ceva mai mult respect, învăţându-mă, aşa cum v-am rugat, am să renunţ.”
„Bine zis”, spuse tatăl cel bogat. „Asta fac cei mai mulţi. Renunţă, îşi caută o altă slujbă, o ocazie mai bună, o plată mai convenabilă, crezând că noua slujbă sau o plată mai mare vor fi soluţia problemei. În majoritatea cazurilor, lucrurile nu stau aşa.”
„Şi atunci care ar fi rezolvarea problemei?”, am întrebat. „Să accept amărâţii ăştia de 10 cenţi pe oră şi să zâmbesc?”
Tatăl cel bogat surâse. „Asta e ceea ce fac ceilalţi oameni. Acceptă plata ştiind că altfel vor avea probleme financiare şi mai mari. Dar altceva nu mai fac, aşteptând doar o mărire a salariului, crezând că asta le va rezolva problema. Majoritatea acceptă pur şi simplu şi unii îşi mai iau încă o slujbă, muncind din greu, din nou mulţumindu-se cu o leafă mică.”
Am început să privesc în podea, înţelegând lecţia pe care mi-o ţinea tatăl cel bogat. Făcusem cunoştinţă cu viaţa reală. În sfârşit, l-am privit şi am repetat întrebarea: „Şi atunci, care ar fi rezolvarea problemei?”
„Aceasta”, spuse el, mângâindu-mă uşor pe cap. „Ceea ce ai între cele două urechi.”
Acesta a fost momentul în care tatăl cel bogat mi-a împăr­tăşit punctul său principal de vedere, care îl separa de anga­jaţii săi şi de tatăl meu cel sărac - şi care 1-a făcut să devină în cele din urmă unul dintre cei mai bogaţi oameni din Hawaii, în vreme ce tatăl meu cu multă şcoală, dar sărac, a continuat să se zbată în probleme financiare tot restul vieţii. Era un punct de vedere singular, care stătea la baza acestei diferenţe esenţiale pe termen lung.
Tatăl cel bogat mi-a repetat iar şi iar acest punct de vedere pe care eu l-am supranumit Lecţia nr. 1.

„Omul sărac şi cel din clasa de mijloc muncesc pentru bani. Cei bogaţi pun banii să muncească pentru ei.”

În acea însorită dimineaţă de sâmbătă, îmi însuşisem un cu totul alt punct de vedere decât cel învăţat de la tatăl meu cel sărac. La 9 ani, devenisem conştient că ambii tătici doreau să învăţ. Amândoi mă încurajau să studiez... dar nu aceleaşi lucruri.
Tatăl meu cel cu multă şcoală îmi sugera să fac ca el. „Fiu­le, vreau să studiezi serios, să iei note mari, pentru a-ţi găsi o slujbă sigură la o companie mare. Şi să te încredinţezi că ai şi toate avantajele respective.” Tatăl meu cel bogat vroia să în­văţ cum să fac banii să muncească pentru mine. Aceste lecţii aveam să le învăţ de la viaţă, dar sub călăuzirea sa şi nu în­tr-o sală de curs.
Tatăl meu cel bogat şi-a continuat prima lecţie. „Mă bucur că te-ai înfuriat că munceşti pentru 10 cenţi pe oră. Dacă nu te-ai fi înfuriat şi ai fi acceptat senin, ar fi trebuit să-ţi spun că nu te pot învăţa nimic. Vezi tu, adevărata învăţătură presu­pune energie, pasiune şi o dorinţă arzătoare. Furia joacă un rol important în această formulă, pentru că pasiunea este un amestec de furie şi de iubire. Când e vorba de bani, majorita­tea oamenilor doresc să nu-şi asume nici un fel de riscuri. Deci nu-i călăuzeşte pasiunea, ci frica.”
„De asta acceptă o slujbă prost plătită?”, am întrebat.
„Da”, mi-a spus tatăl cel bogat.
„Unii spun că îi exploatez pe oameni pentru că nu-i plă­tesc la fel de bine ca şi cei de pe plantaţia de zahăr sau ca sta­tul. Eu zic că se exploatează singuri. Lor le e frică, nu mie.”
„Dar nu credeţi că ar trebui să-i plătiţi mai mult?”, am întrebat.
„Nu-i nevoie. Şi apoi, chiar dacă le-aş da mai mulţi bani, asta nu le-ar rezolva problema. Uită-te la tatăl tău. Câştigă o mulţime de bani şi tot nu-şi poate plăti facturile. Cei cărora li se dau mai mulţi bani, în majoritatea cazurilor, se înglodează şi mai tare în datorii.”
„Deci cei 10 cenţi pe oră”, am spus eu zâmbind, „sunt o lecţie în sine.”
„Exact”, mi-a surâs tatăl cel bogat. „Vezi tu, tatăl tău a ur­mat şcoli înalte pentru a căpăta o slujbă bine plătită. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dar tot are probleme financiare, pentru că la şcoală n-a învăţat niciodată nimic despre bani. În plus, el cre­de în ideea că trebuie să muncească pentru bani.”
„Şi dv. nu credeţi asta?”, am întrebat eu.
„Nu prea”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Dacă vrei să înveţi să munceşti pentru bani, atunci vezi-ţi de şcoală. Acela este locul ideal unde se învaţă aşa ceva. Dar dacă vrei să înveţi cum să pui banii să muncească pentru tine, asta numai eu pot să te învăţ, şi asta doar în cazul în care eşti dispus şi vrei să înveţi.”
„Oare nu toată lumea vrea să înveţe asta?”, am întrebat.
„Nu”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Pur şi simplu pentru că este mai simplu să înveţi să munceşti pentru bani, mai ales dacă sentimentul principal este cel al fricii atunci când se deschide subiectul bani.”
„Nu înţeleg”, am spus eu încruntându-mă.
„Nu-ţi face griji pentru asta deocamdată. Nu uita însă că doar frica este cea care îi face pe cei mai mulţi să muncească şi să aibă o anumită slujbă. Frica de faptul că nu-şi vor putea plăti facturile; frica de a nu fi concediaţi; frica de a nu avea destui bani; frica de a nu fi nevoiţi s-o ia de la capăt. Acesta este preţul studiului pentru o anumită profesiune sau mese­rie şi apoi al muncii pentru bani. Majoritatea devin sclavi ai banilor... şi se înfurie pe şefii lor.”
„A învăţa să faci banii să muncească pentru tine este cu totul altceva decât un simplu studiu?”, am întrebat.
„Categoric”, mi-a răspuns tatăl cel bogat. „Categoric.”
N-am mai scos nici unul un cuvânt în acea frumoasă di­mineaţă de sâmbătă hawaiiană. Prietenii mei tocmai începu­seră meciul de baseball. Dar, dintr-un motiv sau altul, acum eram încântat că hotărâsem să muncesc pentru 10 cenţi pe oră. Simţeam că eram pe cale să învăţ ceva ce prietenii mei nu vor învăţa la şcoală.
„Eşti gata să înveţi?”, m-a întrebat tatăl cel bogat.
„Categoric”, am spus eu cu un zâmbet forţat.
„Eu m-am ţinut de cuvânt. Te-am învăţat o mulţime de lucruri”, mi-a spus tatăl cel bogat. „La 9 ani ai simţit deja ce înseamnă să munceşti pentru bani. Înmulţeşte ultima lună cu 50 de ani şi îţi vei putea face o idee asupra felului cum îşi petrec existenţa majoritatea oamenilor.”
„Nu înţeleg”, am spus.
„Cum te-ai simţit când ai stat la coadă să aştepţi să intri la mine, prima dată ca să te angajez şi a doua oară ca să îţi măresc plata?”
„Groaznic”, am spus.
„Dacă vei alege să munceşti pentru bani, asta este viaţa care te aşteaptă”, mi-a spus tatăl cel bogat.
„Şi ce ai simţit când d-na Martin ţi-a strecurat trei monede în mână pentru cele trei ore de muncă?”
„Am simţit că nu e de ajuns. M-am socotit un nimic. Am fost foarte dezamăgit”, am spus.
„Aşa simt majoritatea angajaţilor atunci când îşi primesc leafa, mai ales după ce li se opreşte impozitul şi alte dări. Tu măcar ai primit banii 100 la sută.”
„Adică majoritatea celor care muncesc nu îşi iau toţi ba­nii?”, am întrebat uluit.
„Doamne, sigur că nu”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Statul îşi ia întotdeauna partea sa mai întâi.”
„Şi cum procedează?”, am întrebat.
„Prin impozite”, mi-a răspuns tatăl cei bogat. „Ceea ce câştigi este impozitat, dar şi ceea ce cheltuieşti este impozitat. Ţi se ia o taxă pe ceea ce economiseşti şi ţi se ia o taxă şi când mori.”
„De ce lasă oamenii statul să le facă una ca asta?”
„Cei bogaţi nu-1 lasă”, mi-a spus tatăl cel bogat zâmbind. „Doar cei săraci şi cei din pătura mijlocie o fac. Pun pariu că eu câştig mai mult decât tatăl tău, totuşi el plăteşte mai multe impozite.”
„Cum se poate asta?”, am întrebat. Pentru mine, un băie­ţel de 9 ani, n-avea nici o logică povestea asta. „Cum poate cineva să lase statul să-i facă una ca asta?”
Tatăl cel bogat n-a mai spus nimic. Bănuiesc că vroia să-1 ascult cu atenţie şi nu să trăncănesc întruna.
În cele din urmă m-am calmat. Nu-mi plăcea ce auzeam. Ştiam că tata se plângea mereu că plăteşte prea multe impo­zite, dar nu ştiam prea bine ce înseamnă asta. Oare viaţa era cea care îl împingea de la spate?
Tatăl cel bogat se legăna uşor şi fără zgomot în scaunul lui, privindu-mă atent.
„Eşti gata să înveţi?”, m-a întrebat.
Am dat uşor din cap.
„Căci trebuie să-ţi spun că sunt multe de învăţat. Să faci banii să muncească pentru tine poate fi un lucru care se învaţă într-o viaţă. Cei mai mulţi fac patru ani de facultate şi aici se încheie şcoala pentru ei. Ştiu că studierea banilor va con­tinua pentru mine tot restul vieţii, pur şi simplu pentru că pe măsură ce aflu mai multe îmi dau seama că trebuie să ştiu şi mai multe. Cei mai mulţi dintre oameni nu studiază nicioda­tă acest subiect. Merg la muncă, îşi încasează leafa, îşi echilibrează contul şi asta e tot. Şi culmea, se mai şi întreabă de ce au probleme cu banii. După care cred că dacă ar avea mai mulţi bani asta le-ar rezolva problema. Puţini îşi dau seama că problema constă în lipsa unei educaţii financiare.”
„Deci tatăl meu are probleme cu impozitele pentru că nu înţelege cum funcţionează banii?”, am întrebat eu dezori­entat.
„Uite cum stau lucrurile”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Im­pozitele sunt doar o mică parte din ceea ce ai de învăţat atunci când faci banii să muncească pentru tine. Azi vreau să aflu doar dacă te mai pasionează încă ideea de a învăţa despre bani. Pe cei mai mulţi nu-i interesează. Oamenii vor să mear­gă la şcoală, să înveţe o meserie, să lucreze cu drag şi să câştige o mulţime de bani. Într-o bună zi, se trezesc că au proble­me serioase legate de bani şi că nu pot să nu mai muncească. Acesta este preţul pe care îl plătesc cei care ştiu doar să muncească pentru bani, în loc să înveţe cum să pună banii să muncească pentru ei. Aşadar, mai ai încă acea pasiune pen­tru studiu?”, m-a întrebat tatăl cel bogat.
Am dat din cap.
„Foarte bine”, a spus tatăl cel bogat. „Şi acum întoarce-te la treabă. De astă dată n-am să-ţi plătesc nimic.”
„Ce?”, am întrebat eu în culmea uimirii.
„Ai auzit foarte bine. Nimic. Ai să munceşti cele trei ore, dar de data asta nu vei mai primi cei 10 cenţi pe oră. Spuneai că vrei să înveţi să nu munceşti pentru bani, aşa încât n-am să-ţi plătesc nimic.”
Nu-mi venea să-mi cred urechilor.
„Am avut această discuţie şi cu Mike. El e deja la muncă. Şterge de praf şi aranjează cutiile de conserve pe gratis. Grăbeşte-te să te întorci la treabă.”
„Dar nu e corect”, am ţipat eu. „Trebuie să-mi plătiţi ceva.”
„Spuneai că vrei să înveţi. Dacă nu înveţi acum, o să creşti şi o să ajungi asemeni celor două femei şi bărbatului acela mai în vârstă care stăteau la mine în living şi munceau pen­tru bani cu speranţa că n-am să-i concediez. Sau ca tatăl tău, care câştigă o mulţime de bani ca să fie înglodat până peste cap în datorii, sperând că dacă ar avea mai mulţi bani asta i-ar rezolva toate problemele. Dacă asta vrei, voi continua să-ţi plătesc ca la început, 10 cenţi pe oră. Sau poţi să pro­cedezi ca majoritatea adulţilor. Să te plângi că nu-ţi plătesc destul, să renunţi şi să îţi cauţi altă slujbă.”
„Şi ce să fac?”, am întrebat.
Tatăl cel bogat m-a mângâiat pe cap. „Foloseşte asta”, mi-a spus el. „Dacă ştii să foloseşti bine ceea ce ai, în curând îmi vei mulţumi că ţi-am dat ocazia de a deveni un om bogat.”
Stăteam şi nu-mi venea să cred cât de prost m-am des­curcat la negociere. Venisem să-i cer o mărire de leafă şi ple­cam să muncesc pe gratis.
Tatăl cel bogat m-a mângâiat iar pe cap şi mi-a spus: „Foloseşte-ţi mintea. Hai, du-te şi apucă-te de treabă.”

Lecţia nr. 1:
Cei bogaţi nu muncesc pentru bani

Nu i-am spus tatălui meu sărac că am muncit pe gratis. El n-ar fi înţeles şi nu vroiam să încerc să-i explic ceva ce nu înţelegeam nici eu prea bine.
Vreme de încă trei săptămâni, Mike şi cu mine am muncit în fiecare sâmbătă trei ore pe gratis. Nu mă deranja că mun­ceam şi devenise o simplă rutină, deci era mult mai simplu. Ceea ce mă enerva însă era că nu puteam merge la meciurile de baseball şi nu-mi mai puteam cumpăra albumele de benzi desenate.
Tatăl cel bogat a trecut pe la mine în cea de-a treia săptămână pe la ora prânzului. Am auzit când a oprit camioneta în parcare şi a stins motorul. A intrat în magazin şi a salu­tat-o pe d-na Martin îmbrăţişând-o. După ce a aflat cum merg lucrurile la magazin, s-a dus la vitrina cu îngheţată, a luat de acolo două bucăţi, le-a plătit şi ne-a făcut semn mie şi lui Mike.
„Băieţi, haideţi să mergem la plimbare”
Am traversat strada evitând câteva maşini şi străbătând un câmp mare înverzit, unde jucau fotbal câţiva adulţi. Ne-am aşezat la o masă de picnic izolată şi atunci ne-a întins înghe­ţatele, mie şi lui Mike.
„Cum merge, băieţi?”
„Bine”, spuse Mike. Am dat şi eu din cap, confirmând.
„Aţi învăţat ceva deja?”, a întrebat tatăl cel bogat.
Mike şi cu mine ne-am privit unul pe celălalt, am ridicat din umeri şi am dat din cap la unison.

Evitarea uneia dintre cele mai mari capcane ale vieţii

„Ei bine, băieţi, ar trebui să începeţi să vă concentraţi se­rios. Sunteţi confruntaţi cu una dintre cele mai importante lecţii ale vieţii. Dacă o veţi învăţa, vă veţi bucura de multă libertate şi de siguranţa zilei de mâine. Dacă nu o veţi învăţa, veţi sfârşi ca d-na Martin şi ca majoritatea celor care joacă fot­bal aici în parc. Ei muncesc din greu pe o nimica toată, făcându-şi iluzii că au o slujbă sigură şi aşteptând cu nerăbdare concediul anual de trei săptămâni şi o pensie amărâtă după 45 de ani de muncă. Dacă această perspectivă vă încântă, am să vă măresc plata la 25 de cenţi pe oră.”
„Dar aceştia sunt nişte oameni foarte muncitori. De ce vă bateţi joc de ei?”, am întrebat.
Pe chipul tatălui cel bogat a încolţit un zâmbet.
„D-na Martin este ca o mamă pentru mine. Niciodată n-aş face una ca asta. Poate părea o cruzime pentru că fac tot posi­bilul să vă demonstrez un anumit lucru. Vreau să-mi explic punctul de vedere ca să înţelegeţi ceva. Ceva ce majoritatea oamenilor nu au ocazia să constate pentru că au o perspec­tivă mult prea îngustă. Mulţi nu-şi dau seama de capcana în care se află.”
Lui Mike şi mie nu ne era prea clar acest mesaj. Părea o cruzime şi totuşi ne dădeam seama că îşi dorea cu disperare să ne facă să pricepem ceva.
Zâmbind, tatăl cel bogat mi-a spus: „Nu vi se pare tentant să căpătaţi 25 de cenţi pe oră? Nu vă stimulează ideea?”
Am dat din cap că „nu”, dar realitatea era alta. Pentru mi­ne, ar fi însemnat foarte mult douăzeci şi cinci de cenţi pe oră.
„Bine, am să vă dau un dolar pe oră”, răspunse tatăl cel bogat cu un rânjet şiret.
Simţeam că îmi sare inima din piept. Creierul meu parcă îmi striga: „Acceptă, acceptă.” Nu‑mi venea să-mi cred ure­chilor. Totuşi n-am spus nimic.
„Bine, 2 dolari pe oră.”
Creieraşul şi inimioara mea de nouă anişori aproape că au explodat de-a dreptul când am auzit asta. Ne aflam în 1956, şi dacă aş fi fost plătit cu 2 dolari pe oră aş fi fost cel mai bogat copil din lume. Nici nu-mi puteam imagina că aş putea câştiga atâţia bani. Aş fi vrut să spun „da”. Îmi doream o ase­menea înţelegere. Parcă şi vedeam o bicicletă nouă, o mănu­şă nouă de baseball şi admiraţia prietenilor în momentul în care m-aş fi jucat cu atâţia bani gheaţă. În plus, Jimmy şi toţi prietenii lui bogaţi n-ar mai fi putut niciodată să spună de­spre mine că sunt un sărăntoc. Şi totuşi, nu ştiu cum s-a făcut, dar n-am scos nici un sunet.
Poate că mintea mea se supraîncinsese şi sărise vreo si­guranţă. Dar în adâncul sufletului îmi doream nespus aceşti doi dolari pe oră.
Îngheţata se topise şi mi se scurgea pe mână. Băţul se dez­golise complet şi pe jos se adunase un amestec de zeamă de vanilie cu ciocolată, de care se bucurau furnicile. Tatăl cel bogat se uita la cei doi băieţi care-1 priveau cu ochii mari şi cu mintea goală. Ştia că ne testează şi ştia că avea nevoie să trezească aceste sentimente în noi. Ştia că orice om are slăbi­ciunile lui şi că poate fi parţial cumpărat. Şi mai ştia că orice om, în egală măsură, nu poate fi niciodată cumpărat în anu­mite privinţe. Se punea problema care parte va rezista mai mult. Testase mii de suflete în viaţa lui. Le pusese la încercare de fiecare dată când cineva dădea un examen cu el pentru o slujbă.
„Bine, 5 dolari pe oră.”
Dintr-odată, mă cuprinsese o tăcere absolută. Ceva se schim­base. Oferta era prea mare şi devenise caraghioasă. Puţini adulţi câştigau pe atunci 5 dolari pe oră. Ispita dispăruse şi se reinstalase calmul. Uşurel, m-am întors spre stânga să mă uit la Mike. S-a uitat şi el la mine. În sfârşit, acea parte a sufletu­lui meu dispusă să cedeze fusese amuţită. Preluase controlul acea parte care nu putea fi cumpărată. Se instalaseră în min­tea şi în sufletul meu un calm şi o certitudine în privinţa ba­nilor. Mi-am dat seama că şi Mike ajunsese în acelaşi punct.
„Bun”, zise tatăl cel bogat cu blândeţe. „Aproape toţi oamenii au un preţ. Şi asta din pricina fricii şi a lăcomiei. Mai întâi, teama de a rămâne fără bani ne motivează să muncim din greu şi, odată ce primim leafa, lăcomia sau dorinţa ne face să ne gândim la tot felul de lucruri pe care le-am putea cumpăra. Atunci se creează un anumit tipar.”
„Ce tipar?”, am întrebat.
„Tiparul conform căruia se trezesc, merg la muncă, îşi plătesc facturile, se trezesc, merg la muncă, îşi plătesc factu­rile... Din acel moment, viaţa lor este pentru totdeauna pra­da fricii şi a lăcomiei. Dacă le oferi mai mulţi bani, ei vor continua acest ciclu, pentru că îşi vor spori cheltuielile. Asta este ceea ce eu numesc Cursa Şobolanului.”
„Există şi o altă cale?”, a întrebat Mike.
„Da”, a spus tatăl cel bogat fără să se grăbească. „Dar pu­ţini o găsesc.”
„Şi care ar fi aceasta?”, a întrebat Mike.
„Ei bine, băieţi, sper ca aceasta să fie cea pe care o veţi găsi muncind şi studiind alături de mine. De asta nu vă mai plătesc.”
„Şi care e ideea?”, a întrebat Mike. „Ne-am cam săturat să muncim din greu, mai ales pe degeaba.”
„Ei bine, primul pas ar fi sinceritatea”, spuse tatăl cel bo­gat.
„Dar noi n-am minţit”, am zis.
„N-am spus că aţi minţit. Am zis să spuneţi adevărul”, mi-a replicat tatăl cel bogat.
„În ce privinţa?”, am întrebat.
„Referitor la ceea ce simţiţi”, a spus tatăl cel bogat. „Nu trebuie să o spuneţi altcuiva, decât vouă înşivă.”
„Vreţi să spuneţi că oamenii din parc, cei care muncesc pentru dumneavoastră, d-na Martin, ei toţi nu fac asta?”, am întrebat.
„Mă îndoiesc”, spuse tatăl cel bogat. „În schimb, trăiesc cu teama lipsei banilor. În loc să se confrunte cu această frică, ei reacţionează şi nu gândesc. Reacţionează emoţional, în loc să-şi pună capul la contribuţie”, spuse tatăl cel bogat mângâindu-ne pe cap. „După care se aleg cu câţiva bănuţi şi din nou pun stăpânire pe ei bucuria, dorinţa şi lăcomia de a o lua de la capăt şi din nou reacţionează în loc să gândească.”
„Deci sentimentele iau locul gândirii”, spuse Mike.
„Exact”, spuse tatăl cel bogat. „În loc să recunoască ade­vărul în privinţa sentimentelor lor, ei reacţionează în raport cu ele şi nu reuşesc să mai gândească. Ei simt frica şi merg la muncă, sperând că banii îi vor scăpa de frică. Dar lucrurile nu stau aşa. Această teamă veche de când lumea îi bântuie şi se întorc la muncă, sperând din nou ca banii să le calmeze teme­rile şi din nou aşa ceva nu se întâmplă. Frica i-a împins în această capcană şi muncesc din pricina ei, câştigă bani, mun­cesc, iar câştigă bani, totul în speranţa că vor scăpa de frică.
Dar în fiecare dimineaţă de cum se scoală, frica de o viaţă se trezeşte odată cu ei. Milioane de oameni nu pot dormi din cauza fricii, noaptea transformându-se într-o veşnică frământare. Şi se trezesc şi merg la muncă, sperând ca leafa să ucidă pentru totdeauna teama chinuitoare din sufletul lor. Ei sunt la cheremul banilor şi refuză să recunoască asta. Banii deţin con­trolul asupra sentimentelor lor, dar şi asupra sufletelor lor.”
Tatăl cel bogat tăcu, aşteptând ca vorbele lui să-şi facă efectul. Mike şi cu mine auzisem ce spusese, dar nu înţele­sesem prea bine despre ce era vorba. Ştiam doar că m-am în­trebat adesea de ce adulţii se grăbesc atâta să ajungă la slujbă. Nu părea a fi nimic amuzant şi nu păreau prea fericiţi, totuşi ceva îi determina să meargă repede spre serviciu.
Dându-şi seama că am reţinut cât se putuse din ceea ce ne povestise, tatăl cel bogat a spus: „Băieţi, aş vrea ca voi să evi­taţi această capcană. Asta aş vrea de fapt să vă învăţ. Nu doar să fiţi bogaţi, pentru că bogăţia nu rezolvă problema.”
„Nu?”, am întrebat eu mirat.
„Nu. Dar lăsaţi-mă mai întâi să vă termin de vorbit şi despre cel de-al doilea sentiment, cel al dorinţei. Unii îi spun lăcomie, dar eu prefer să-i zic dorinţă. E normal să-ţi doreşti ceva mai bun, mai frumos, mai amuzant şi mai palpitant. Oamenii muncesc pentru bani şi din pricina dorinţei. Ei do­resc bani din cauza lucrurilor de care s-ar putea bucura şi pe care le-ar putea astfel cumpăra. Dar bucuria pe care o aduc banii este adesea scurtă, pentru că foarte curând vor avea nevoie de alţi bani pentru mai multă bucurie, mai multă plă­cere, mai mult confort şi mai multă siguranţă. Şi atunci continuă să muncească gândindu-se că banii le vor domoli sufle­tul tulburat de frică şi de dorinţă. Dar banii nu pot face asta.”
„Nici în cazul oamenilor bogaţi?”, întrebă Mike.
„Nici măcar în cazul lor”, spuse tatăl cel bogat. „De fapt, motivul pentru care mulţi oameni sunt bogaţi nu este dorinţa, ci frica. Ei cred că banii pot îndepărta frica lipsei de bani, frica de sărăcie şi astfel adună averi întregi ca să descopere că tot nu scapă de frică. Pentru că acum se tem să nu piardă aceşti bani. Am prieteni care continuă să muncească, deşi au o grămadă de bani. Ştiu oameni care au milioane şi care acum se tem mai mult decât atunci când erau săraci. Se tem să nu-şi piardă toţi banii. Temerile care i-au făcut să se îmbogă­ţească se accentuează. Sufletul acela plin de slăbiciuni este tot mai disperat. Nu vor să-şi piardă casele cele mari, maşi­nile şi stilul de viaţă asigurat de bani. Îşi fac griji în legătură cu ce ar putea gândi prietenii lor dacă şi-ar pierde toţi banii. Mulţi sunt disperaţi şi se îmbolnăvesc de nervi, chiar dacă par bogaţi şi au o mulţime de bani.”
„Deci omul sărac este mai fericit?”, am întrebat eu.
„Nu, nu cred”, mi-a răspuns tatăl cel bogat. „Evitarea ba­nilor este tot o formă de psihoză, ca şi ataşamentul exagerat faţă de ei.”
Şi, ca exemplu imediat, a trecut pe lângă masa la care ne aflam cerşetorul oraşului, care tocmai aduna într-o cutie toa­te resturile. Toţi trei ne-am uitat la el cu mult interes, în vre­me ce altădată probabil că nici nu l-am fi băgat în seamă.
Tatăl cel bogat a scos din portofel un dolar şi i 1-a arătat bătrânului. Văzând banul, cerşetorul a venit imediat, a luat bancnota, i-a mulţumit apăsat tatălui celui bogat şi a plecat entuziasmat de mica lui avere.
„El nu este cu mult diferit de majoritatea angajaţilor mei”, spuse tatăl cel bogat. „Am întâlnit atâţia care spun: «A, nu mă interesează banii.» Şi totuşi sunt dispuşi să muncească opt ore pe zi. Aceasta este negarea realităţii. Dacă nu i-ar fi interesat cu adevărat banii, atunci de ce mai muncesc? Acest tip de gândire este probabil mai bolnav decât al persoanei care eco­nomiseşte bani pe ascuns.”
Cum stăteam şi îl ascultam pe tatăl cel bogat, mi-am amintit de nenumăratele ocazii în care propriul meu tată spusese la rândul lui: „Nu mă interesează banii.” O zicea de­seori. Şi apoi se justifica adăugind: „Muncesc pentru că-mi iubesc meseria.”
„Şi atunci, ce e de făcut?”, am întrebat. „Să nu muncim pentru bani până ce nu dispare şi ultima urmă de teamă şi de lăcomie?”
„Nu, asta ar fi o pierdere de vreme”, spuse tatăl cel bogat. „Sentimentele ne fac oameni, ne fac să existăm. Cuvântul «sentiment» denotă o energie în mişcare. Fii sincer în pri­vinţa sentimentelor şi foloseşte-ţi inteligenţa şi sentimentele în favoarea ta, şi nu împotriva ta.”
„Uau!”, zise Mike.
„Nu fiţi preocupaţi prea tare de ceea ce v-am spus. O să înţelegeţi mai bine cu anii. Încercaţi doar să observaţi şi nu să reacţionaţi la sentimentele voastre. Majoritatea oamenilor nu ştiu că de fapt sentimentele gândesc în locul lor. Senti­mentele sunt sentimente, dar trebuie să învăţaţi să gândiţi sin­guri.”
„Aţi putea să ne daţi un exemplu?”, am întrebat eu.
„Desigur”, mi-a replicat tatăl cel bogat. „Când o persoană spune: «Trebuie să-mi găsesc o slujbă», mai mult ca sigur că ea gândeşte emoţional. Frica de a nu avea bani generează acest gând.”
„Nu înţeleg”, spuse Mike.
„De exemplu”, spuse tatăl cel bogat, „când li se trezeşte teama de a nu avea bani, în loc să dea fuga să-şi ia o slujbă “ pentru a câştiga ceva bănuţi care să le liniştească teama, ar putea să-şi pună următoarea întrebare: «Oare slujba este cea mai bună soluţie pe termen lung pentru a pune capăt fricii?» După părerea mea, răspunsul este: «Nu». Mai ales atunci când ai o privire de ansamblu asupra vieţii. Slujba este de fapt o soluţie pe termen scurt, pentru o problemă pe termen lung.”
„Dar tatăl meu spune mereu: «Vezi-ţi de şcoală şi ia note mari ca să-ţi găseşti o slujbă sigur㻓, am grăit eu oarecum dezorientat.
„Da, înţeleg de ce spune asta”, zise gentil tatăl cel bogat. „Majoritatea oamenilor îţi recomandă asta şi li se pare cea mai bună idee. Dar oamenii fac această recomandare în pri­mul rând din frică.”
„Credeţi că tata spune asta pentru că îi este frică?”
„Da”, spuse tatăl cel bogat. „Este îngrozit că nu vei fi în stare să câştigi bani şi să te adaptezi în societate. Să nu mă înţelegi greşit. El te iubeşte şi vrea tot ce e mai bun pentru tine. Şi cred că teama sa este justificată. Studiul şi o slujbă sunt foarte importante. Dar nu rezolvă teama. Vezi tu, teama care îl face pe el să se trezească în fiecare dimineaţă ca să câştige câţiva dolari este aceeaşi cu teama care îl face să fie atât de neclintit când îţi cere să te duci la şcoală.”
„Şi atunci ce-mi recomandaţi?”, am întrebat.
„Vreau să vă învăţ să stăpâniţi puterea banilor, să nu vă temeţi de ei. Şi asta nu vi se predă la şcoală. Dacă nu veţi învăţa asta, veţi deveni robii banilor.”
În sfârşit, avea o logică. Dorea să ne lărgească perspectiva, să vedem ceea ce d-na Martin nu putea să vadă, ca de altfel nici angajaţii lui şi nici chiar tata. El folosea exemple ce pă­reau foarte cinice pe vremea aceea, dar nu le-am uitat nici­odată, în acea zi, perspectiva mea s-a lărgit şi am început să văd capcana în faţa căreia se aflau cei mai mulţi oameni.
„Vedeţi voi, cu toţii suntem în cele din urmă angajaţii cuiva. Doar că lucrăm la nivele diferite”, spuse tatăl cel bo­gat. „Aş vrea, băieţi, să aveţi ocazia să evitaţi această capca­nă. Capcana creată de cele două sentimente: frica şi dorinţa. Folosiţi-le în favoarea voastră, şi nu împotriva voastră. Asta vreau eu să vă învăţ. Nu mă interesează să vă spun doar cum să faceţi grămezi de bani. Asta nu vă va ajuta să vă stăpâniţi frica sau dorinţa. Dacă nu vă veţi stăpâni mai întâi frica şi do­rinţa şi vă veţi îmbogăţi, nu veţi fi altceva decât nişte sclavi bine plătiţi.”
„Cum putem evita capcana, atunci?”, am întrebat.
„Principala cauză a sărăciei sau a zbaterii în marasmul financiar o reprezintă teama şi neştiinţa, şi nu economia sau statul sau cei bogaţi. Frica cu care se intoxică pe sine şi igno­ranţa sunt cele care îi ţin pe oameni în capcană. Voi, băieţi, mergeţi la şcoală, luaţi-vă diplomele şi eu am să vă învăţ să nu cădeţi în capcană.”
Începuseră să se ivească piesele acestui puzzle. Tatăl meu cu multă şcoală avea multe diplome şi o carieră minunată. Dar şcoala nu-1 învăţase cum să se descurce cu banii sau cu temerile sale. Devenea clar că eu puteam învăţa lucruri dife­rite şi foarte importante de la ambii taţi.
„Ne-ai vorbit despre teama de a nu avea bani. Dar cum ne afectează gândirea această dorinţă de bani?”, a întrebat Mike.
„Ce aţi simţit atunci când v-am ispitit cu o creştere a sala­riului? Aţi băgat de seamă cum vi se trezeşte dorinţa?”
Am dat din cap amândoi.
„Faptul că nu aţi cedat sentimentelor şi că aţi fost în stare să vă amânaţi reacţia şi să gândiţi temeinic a fost lucrul cel mai important. Asta contează. Întotdeauna vom avea sentimente de teamă şi de lăcomie. De aici încolo cel mai impor­tant lucru pentru voi este să folosiţi aceste sentimente în avantajul vostru, iar pe termen lung să nu le lăsaţi să pună stăpânire pe gândirea voastră. Majoritatea oamenilor folosesc teama şi lăcomia împotriva lor. Acesta este punctul de porni­re al ignoranţei. Majoritatea oamenilor îşi trăiesc existenţa într-o permanentă goană după leafă, după mărirea salariu­lui, după o slujbă sigură tocmai din pricina acestor senti­mente de dorinţă şi teamă; ei nu se întreabă realmente înco­tro îi poartă aceste gânduri stăpânite de sentimente. Pentru asta, ar fi potrivită imaginea unui măgăruş care trage o căru­ţă atâta vreme cât stăpânul său îi trece pe la nas un morcov. Stăpânul măgăruşului ajunge unde vrea, în schimb animalul aleargă mereu după o iluzie. Mâine va fi încă un morcov pen­tru măgăruş.”
„Vrei să spui că atunci când mă gândesc la o mănuşă nouă de baseball, la bomboane şi la jucării, toate acestea sunt echi­valentul morcovului pentru măgăruş?”, întrebă Mike.
„Mda. Şi pe măsură ce creşteţi jucăriile devin tot mai costisitoare. O maşină nouă, o ambarcaţiune şi o casă mai mare pentru a-i impresiona pe prieteni”, spuse tatăl cel bogat zâmbind. „Frica te împinge de la spate, iar dorinţa te ademe­neşte către stânci şi acolo te aşteaptă capcana.”
„Şi atunci, care e răspunsul?”, întrebă Mike.
„Ignoranţa este cea care intensifică teama şi dorinţa. De aceea unii oameni bogaţi, cu mulţi bani, se tem din ce în ce mai mult pe măsură ce se îmbogăţesc. Banii sunt morcovul lor, iluzia. Dacă măgăruşul ar putea avea o perspectivă de ansamblu, s-ar gândi mai mult dacă să se ţină sau nu după morcov.”
Tatăl cel bogat continuă argumentarea faptului că viaţa oamenilor este o luptă între ignoranţă şi iluminare.
El ne-a spus că în momentul în care o persoană nu mai caută să aibă cât mai multe informaţii despre sine, nu mai încearcă să se cunoască, se instalează ignoranţa. Această lup­tă este o decizie clipă de clipă - a învăţa să deschizi sau să închizi mintea cuiva.
„Uitaţi ce e, şcoala este extrem de importantă. Mergeţi la şcoală pentru a învăţa o profesie sau o meserie şi pentru a contribui la bunul mers al societăţii. Oricine are nevoie de profesori, doctori, mecanici, artişti, bucătari, oameni de afa­ceri, ofiţeri de poliţie, pompieri, soldaţi. Şcoala îi formează astfel încât societatea noastră să înflorească şi să prospere”, spuse tatăl cel bogat. „Din păcate, pentru cei mai mulţi oameni, şcoala este sfârşitul, şi nu începutul.”
S-a aşternut o lungă tăcere. Tatăl cel bogat zâmbea. N-am înţeles pe loc tot ce mi-a spus în ziua aceea. Dar, aşa cum se întâmplă cu marii profesori, cuvintele lui au continuat să mă călăuzească ani de zile, chiar multă vreme după ce el n-a mai fost. Şi mă însoţesc şi acum.
„Am fost puţin cam crud astăzi”, spuse tatăl cel bogat. „Dar am avut un motiv pentru asta. Am vrut să nu uitaţi niciodată această discuţie. Să vă gândiţi mereu la dna Martin. Să vă gândiţi mereu la măgăruş. Să nu uitaţi niciodată că aceste două mari sentimente, teama şi dorinţa, vă pot împin­ge în cea mai mare capcană a vieţii, dacă nu veţi conştientiza că ele deţin controlul asupra gândirii voastre. Crud este să vă petreceţi viaţa trăind în frică, fără a vă explora visele până la capăt. Să munciţi din greu pentru bani, crezând că banii pot să vă procure acele lucruri care vă vor aduce fericirea este tot o formă de cruzime. Să vă treziţi în toiul nopţii speriaţi că nu aveţi cu ce să vă plătiţi facturile este o cale îngrozitoare de a trăi. Să trăiţi o existenţă în care leafa pe care o câştigaţi să aibă ultimul cuvânt nu este o viaţă adevărată. A crede că o slujbă îţi poate da sentimentul de siguranţă înseamnă a te minţi sin­gur. Acesta este un lucru crud şi aceasta este capcana pe care aş vrea s-o evitaţi pe cât se poate. Am văzut cum banii pun stăpânire pe vieţile oamenilor. Nu acceptaţi să vi se întâmple una ca asta. Nu lăsaţi ca banii să vă conducă destinul.”
Sub masa noastră s-a rostogolit o minge. Tatăl cel bogat a ridicat-o şi a aruncat-o înapoi.
„Dar ce legătură are ignoranţa cu lăcomia şi teama?”, am întrebat.
„Ignoranţa în privinţa banilor este cea care duce la atâta lăcomie şi la atâta teamă”, spuse tatăl cel bogat. „Să vă dau câteva exemple. Un doctor care doreşte mai mulţi bani pen­tru bunăstarea familiei sale măreşte onorariul consultaţiei. Mărindu-1, face ca preţul îngrijirilor medicale să crească pentru toată lumea. Asta îi afectează cel mai tare pe oamenii să­raci, care în general au o sănătate mai precară decât cei cu bani.
Pentru că doctorii îşi măresc onorariul, şi-1 măresc şi avo­caţii. Când onorariul avocaţilor creşte, profesorii de şcoală doresc o mărire de leafă, care duce la creşterea impozitelor noastre ş.a.m.d. Curând, se va crea o prăpastie atât de mare între cei bogaţi şi cei săraci, încât va izbucni haosul şi o altă civilizaţie importantă se va prăbuşi. Marile civilizaţii s-au prăbuşit atunci când diferenţa dintre cei care aveau şi cei care nu aveau a devenit prea mare. America se află pe acelaşi drum, dovedind încă o dată că istoria se repetă, pentru că nu învăţăm nimic din istorie. Noi doar memorăm datele istorice şi numele, dar nu şi lecţiile pe care istoria ni le dă.”
„Dar nu e normal ca preţurile să crească?”, am întrebat eu.
„Nu. Nu şi într-o societate educată, bine condusă de gu­vern. Preţurile ar trebui chiar să scadă. Sigur că adesea acest lucru e valabil doar în teorie. Preţurile cresc din pricina lăco­miei şi a fricii la care se ajunge din ignoranţă. Daca în şcoli s-ar învăţa despre bani, aceştia ar fi mai mulţi şi preţurile ar scădea, dar şcolile se concentrează să-i înveţe pe oameni doar să muncească pentru bani şi nu cum să canalizeze pu­terea banilor.”
„Dar nu există şi şcoli speciale de afaceri?”, întrebă Mike. „Nu îmi sugerai tu să merg la o şcoală de afaceri ca să îmi iau masteratul?”
„Da”, spuse tatăl cel bogat. „Dar mult prea adesea şcolile de afaceri formează doar angajaţi, care nu sunt altceva decât nişte contabili mai sofisticaţi. Şi ferească Dumnezeu să preia o afacere asemenea contabili mărginiţi. Ei nu fac altceva decât să analizeze cifrele, să concedieze din angajaţi şi să omoare afacerea. Ştiu asta pentru că am avut şi eu de-a face cu ei. Se gândesc cum să reducă mai bine costurile, să crească preţu­rile, ceea ce duce la şi mai multe probleme. Sigur că e bine să ţii socoteala. Măcar de-ar şti asta cât mai mulţi oameni, dar nu este totul. Trebuie o privire de ansamblu”, adăugă furios tatăl cel bogat.
„Şi există vreun răspuns?”, întrebă Mike.
„Da”, spuse tatăl cel bogat. „Învăţaţi să vă folosiţi senti­mentele pentru a gândi şi nu gândiţi cu sentimentele. Când aţi reuşit, băieţi, să vă stăpâniţi sentimentele, acceptând să munciţi pe gratis mai întâi, mi-am dat seama că aveţi speran­ţe. După care v-aţi lăsat iarăşi pradă sentimentelor atunci când v-am ispitit cu mai mulţi bani. Dar până la urmă, aţi în­văţat să gândiţi, în ciuda încărcăturii emoţionale. Acesta este primul pas.”
„De ce este atât de important acest pas?”, am întrebat.
„Asta trebuie să descoperiţi singuri. Dacă vreţi să învăţaţi asta, băieţi, vă voi duce pe un drum spinos într-un loc pe care aproape toată lumea îl evită. Vă voi duce în acel loc de care se teme aproape toată lumea. Dacă veţi merge alături de mine, veţi renunţa la ideea de a munci pentru bani şi veţi învăţa în schimb să puneţi banii să muncească pentru voi.”
„Şi cu ce o să ne alegem dacă mergem cu dv., sau dacă acceptăm să învăţăm de la dv.? Cu ce o să ne alegem?”, l-am întrebat.
„Cu ceea ce s-a ales şi iepuraşul”, spuse tatăl cel bogat. „Veţi scăpa de Sperietoare.”
„Dar oare există un asemenea drum?”, am întrebat.
„Da”, spuse tatăl cel bogat. „Este drumul spinilor, care sunt temerile şi lăcomia noastră. Trecând peste frică, înfruntând lăcomia, slăbiciunile şi nevoile noastre, aceasta este ca­lea de scăpare. Iar scăparea vine prin gândire, alegându-ne gândurile.”
„Să ne alegem gândurile?”, întrebă Mike uluit.
„Da. Să alegem lucrurile pe care le gândim, şi nu să re­acţionăm la sentimentele noastre. În loc de asta, oamenii se scoală pur şi simplu şi merg la muncă pentru a-şi rezolva problemele. Teama că nu vor avea bani cu care să-şi plătească facturile îi sperie. Gândirea presupune un timp în care să îţi pui întrebări. Ceva de genul: «Oare a munci din greu este cea mai bună soluţie la această problemă?» Majoritatea oameni­lor sunt atât de îngroziţi, încât nu sunt în stare să-şi mărturi­sească acest adevăr — că teama este cea care îi controlează — şi nu mai pot să gândească, în schimb dau fuga repede pe uşă. Comanda este la Sperietoare. Asta înţeleg eu prin a-ţi alege gândurile.”
„Şi cum să facem asta?”, a întrebat Mike.
„Tocmai asta am să vă învăţ eu. Să puteţi alege dintre gândurile voastre şi să nu aveţi reacţii impulsive, cum ar fi datul pe gât al cafelei dimineaţa şi alergatul repede pe uşă.
Nu uitaţi ce v-am spus mai înainte: o slujbă este doar o soluţie pe termen scurt pentru o problemă pe termen lung. Majoritatea oamenilor au în gând o singură problemă şi aceea este pe termen scurt: facturile de la sfârşit de lună, Sperietoa­rea. În acel moment, banii deţin controlul asupra vieţii lor. Sau mai degrabă teama şi ignoranţa în privinţa banilor. Astfel încât ei fac aşa cum au făcut şi părinţii lor, se trezesc în fiecare dimineaţă şi se duc la muncă pentru bani. Eu nu mai apucă să se întrebe: «Există oare şi altă soluţie?» Sentimente­le le controlează gândirea şi nu mai gândesc cu capul.”
„Poţi să-mi spui care este diferenţa dintre o gândire emo­ţională şi una cu capul?”, întrebă Mike.
„Sigur că da. Mereu aud asta”, spuse tatăl cel bogat. „Me­reu aud ceva de genul «Păi, toată lumea trebuie să munceas­că» sau «Cei bogaţi sunt escroci cu toţii» sau «Am să-mi iau altă slujbă. Merit o mărire de leafă. Nu se poate să mă trataţi aşa» sau «îmi place slujba asta pentru că este una sigură», în loc să spună «Oare îmi scapă mie ceva?». Ultima întrebare duce la o blocare a gândirii emoţionale şi îţi dă ocazia să gândeşti limpede.”
Trebuie să recunosc că era o lecţie importantă, şi anume să-ţi dai seama când cineva vorbeşte emoţional sau raţional. Era o lecţie care mi-a fost de folos tot restul vieţii, mai ales atunci când la rândul meu am vorbit mânat de o reacţie emo­ţională, şi nu de o gândire limpede.
La întoarcerea spre magazin, tatăl cel bogat ne-a explicat că oamenii bogaţi chiar „fac bani”, nu muncesc pentru ei. El ne-a mai spus că atunci când Mike şi cu mine am făcut mone­dele acelea din plumb crezând că astfel facem bani eram foar­te aproape de felul de a gândi al celor bogaţi. Singura pro­blemă e că era ilegal ceea ce făcusem noi. Pentru stat şi bănci este legal, dar nu şi pentru noi. El ne-a explicat că pentru a face bani există căi legale şi căi ilegale.
Tatăl cel bogat a continuat prin a ne explica că oamenii bogaţi ştiu că banii sunt doar o iluzie, exact ca în povestea cu morcovul pentru măgăruş. Doar din cauza fricii şi a lăcomiei iluzia banilor reuşeşte să funcţioneze pentru miliarde de oameni, care-şi imaginează că banii sunt ceva real. Banii sunt o născocire. Doar din cauza iluziei încrederii şi a ignoranţei maselor acest castel din cărţi de joc nu s-a prăbuşit încă. „De fapt”, spuse el, „din multe puncte de vedere, morcovul măgăruşului e chiar mai valoros decât banii.”
El ne-a povestit despre faptul că aurul e standardul valo­rii banilor în America şi că orice bancnotă este un bon de va­loare acoperit în argint. Era preocupat de zvonul potrivit căruia într-o bună zi nu va mai exista standard în aur şi că dolarii noştri nu vor mai fi bonuri de valoare acoperite în argint.
„Când se va întâmpla asta, băieţi, o să fie o nenorocire. Cei săraci, cei din pătura de mijloc şi cei fără carte îşi vor distru­ge existenţa pur şi simplu pentru că vor continua să creadă că banii sunt ceva real şi că firmele la care lucrează sau statul vor avea în continuare grijă de ei.”
De fapt, noi n-am înţeles ce a spus el atunci, dar de-a lun­gul anilor totul a devenit mult mai logic.

Văzând ceea ce pierd alţii

Când s-a urcat înapoi în camioneta lui, chiar în faţa ma­gazinului, ne-a spus: „Continuaţi să munciţi, băieţi, şi cu cât veţi uita mai curând de plată, cu atât vă va fi mai uşor în viaţa adultă. Folosiţi-vă munca, munciţi pe gratis şi curând veţi găsi soluţii pentru a face mult mai mulţi bani decât aş putea eu să vă dau vreodată. Veţi percepe lucruri pe care alţii nu le pot vedea. Ocaziile sunt chiar sub ochii voştri. Majoritatea oamenilor nu văd niciodată aceste ocazii, pentru că de fapt caută bani şi siguranţă şi cu atât se şi aleg. Din momentul în care veţi observa din prima clipă o ocazie, le veţi observa şi pe toate celelalte tot restul vieţii. Când veţi reuşi asta, am să vă mai învăţ şi altceva. Astfel veţi evita una dintre cele mai mari capcane ale vieţii şi nu veţi mai avea de-a face absolut niciodată cu Sperietoarea.”
Mike şi cu mine ne-am luat lucrurile din magazin şi i-am făcut cu mâna d-nei Martin. Ne-am întors în parc la aceeaşi masă de picnic şi am mai petrecut câteva ore gândindu-ne şi stând de vorbă.
Următoarea săptămână la şcoală am petrecut-o gândind şi stând de vorbă. Vreme de două săptămâni am continuat să re­flectăm, să stăm de vorbă şi să muncim pe gratis.
După cea de-a doua sâmbătă, mi-am luat din nou rămas bun de la d-na Martin privind cu jind la albumele cu benzi desenate. Cel mai greu îmi era că nu mai câştigam în fiecare sâmbătă cei 30 de cenţi pentru a-mi cumpăra benzi desenate. Dintr-odată, în vreme ce d-na Martin ne spunea la revedere mie şi lui Mike, am observat că ea făcea ceva ce nu observa­sem până atunci. Vreau să spun că văzusem, dar nu luasem în seamă.
D-na Martin tăia coperta albumului de benzi desenate pe din două. Păstra doar jumătate din copertă şi restul îl arunca într-o cutie mare de carton maroniu. Când am întrebat-o ce face cu cărţile acelea de benzi desenate, mi-a spus: „Le arunc. Îi dau distribuitorului de benzi desenate doar o jumătate din copertă, ca să ştie ce marfă mi-a adus deja. Trebuie să vină cam peste o oră.”
Mike şi cu mine am aşteptat tot acest timp. De îndată ce a venit distribuitorul, am întrebat dacă nu ne dă nouă benzile desenate. La care el ne-a spus: „Puteţi să le luaţi, dacă lucraţi pentru acest magazin şi dacă nu le revindeţi.”
Parteneriatul nostru renăscuse. Mama lui Mike avea o ca­meră în plus la subsol, pe care nu o folosea nimeni. Am făcut ordine şi am pus acolo sutele de benzi desenate. În curând, biblioteca noastră de benzi desenate a fost deschisă publicu­lui. Am angajat-o pe sora mai mică a lui Mike ca bibliotecară, pentru că îi plăcea să înveţe. Ea lua de la fiecare copil 10 cenţi pentru accesul în bibliotecă, aceasta fiind deschisă între 2:30 şi 4:30 după-amiaza în fiecare zi de şcoală. Clienţii, copiii din cartier adică, puteau citi câte benzi desenate doreau în cele două ore pe care le aveau la dispoziţie. Era un adevărat chili­pir pentru ei, având în vedere că fiecare album costa 10 cenţi, căci puteau citi patru sau cinci în două ore.
Sora lui Mike îi verifica pe copii la plecare, ca să se asi­gure că nu iau cu împrumut vreun album. De asemenea, ea nota într-un registru câţi copii veneau zilnic, cine erau aceştia şi ce comentarii făceau. Mike şi cu mine am strâns cam 9,50 dolari pe săptămână în următoarele trei luni. I-am plătit su­rorii lui un dolar pe săptămână şi i-am dat voie să citească benzile pe gratis, ceea ce făcea rareori, pentru că ea învăţa mereu.
Mike şi cu mine ne-am ţinut de cuvânt, muncind în con­tinuare la magazin în fiecare sâmbătă şi adunând benzile desenate din diverse prăvălii. Ne-am ţinut de cuvânt şi faţă de distribuitor, pentru că nu am vândut cărţile. Când se ferfe­niţeau prea tare, le ardeam. Am încercat să deschidem o filială, dar din păcate n-am mai găsit pe nimeni atât de conştiin­cios şi în care să avem atâta încredere ca în sora lui Mike.
De la o vârstă foarte fragedă am descoperit cât de greu e să găseşti un personal de calitate.
La trei luni după ce deschiseserăm biblioteca, în încăpere s-a încins o bătaie. Nişte derbedei din alt cartier intraseră cu forţa şi începuseră scandalul. Tatăl lui Mike ne-a spus să în­cheiem cu afacerea asta, aşa încât povestea cu benzile dese­nate a trebuit încheiată şi n-am mai lucrat sâmbătă la maga­zin. Oricum, tatăl cel bogat era foarte încântat, pentru că aveam alte lucruri noi de învăţat. Era fericit pentru că învă­ţasem atât de bine prima lecţie. Învăţasem să punem banii să muncească pentru noi. Nefiind plătiţi pentru munca noastră de la magazin, a trebuit să ne folosim imaginaţia pentru a găsi o soluţie de a face bani. Punându-ne pe picioare propria afacere, biblioteca de benzi desenate, am reuşit să deţinem controlul asupra finanţelor noastre şi să nu mai depindem de patron. Lucrul cel mai bun a fost că din această afacere ieşeau bani chiar şi atunci când nu eram prezenţi la faţa locului. Banii au muncit pentru noi.
În loc să ne plătească, tatăl cel bogat ne dăduse mult mai mult.

CAPITOLUL 3
LECŢIA 2

De ce trebuie predat alfabetul financiar

În 1990, cel mai bun prieten al meu, Mike, a preluat impe­riul tatălui său şi de fapt chiar face o treabă mai bună decât tatăl său. Ne întâlnim o dată sau de două ori pe an pe terenul de golf. El şi soţia sa sunt mai bogaţi decât v-aţi putea imagi­na. Imperiul tatălui bogat se află pe mâini foarte bune, iar acum Mike îşi formează fiul ca să-i ia cândva locul, tot aşa cum şi Mike a fost format de tatăl său.
În 1994, m-am retras din afaceri. Aveam 47 de ani, iar so­ţia mea avea 37. Asta nu înseamnă că după aceea n-am mai muncit. Pentru soţia mea şi pentru mine, asta înseamnă că în cazul unor schimbări catastrofale neprevăzute, indiferent da­că muncim sau nu, averea noastră va creşte automat, nefiind influenţată de inflaţie. Cred că asta înseamnă adevărata li­bertate. Valorile pe care le avem sunt suficient de importante ca să crească de la sine. E ca atunci când plantezi un copac. Îl uzi câţiva ani şi într-o bună zi nu mai are nevoie de tine. Rădăcinile lui s-au înfipt suficient de adânc. Apoi copacul îţi dă umbră, spre marea ta bucurie.
Mike a ales să-şi conducă imperiul, iar eu am ales să mă retrag.
De câte ori vorbesc unor grupuri mai mari, sunt întrebat adesea ce aş recomanda sau ce ar fi de făcut. „Cum să încea­pă”, „Există vreo carte bună pe care aş putea-o recomanda”, „Ce ar putea face ca să-şi pregătească mai bine copiii”, „Care este secretul reuşitei”, „Cum se fac milioanele”. De fiecare dată îmi amintesc de un articol care mi-a fost dat cândva. El suna aşa:

Cel mai bogat om de afaceri

În 1923, un grup de lideri şi de oameni de afaceri dintre cei mai bogaţi au avut o întrunire la hotelul Egdewater Beach din Chicago. Printre ei se aflau şi Charles Schwab, proprieta­rul celei mai importante companii independente de oţel; Samuel Insull, preşedintele celei mai mari întreprinderi de ser­vicii publice din lume; Howard Hopson, şeful celei mai mari companii de gaze; Ivar Kreuger, preşedintele Corporaţiei Internaţionale Match, una dintre cele mai mari companii ale acelor vremuri; Leon Frazier, preşedintele Băncii Internaţio­nale de Depuneri; Richard Whitney, preşedintele Bursei din New York; Arthur Cotton şi Jesse Livermore, doi dintre cei mai importanţi speculatori de acţiuni; şi Albert Fall, membru în cabinetul preşedintelui Harding. Douăzeci de ani mai târziu, nouă dintre participanţii la această întrunire (cei pe care i-am enumerat) sfârşiseră după cum urmează: Schwab muri­se fără un ban după ce trăise cinci ani din împrumuturi; In­sull murise falit într-o ţară străină; Kreuger şi Cotton muri­seră şi ei faliţi, Hopson înnebunise, Whitney şi Albert Fall tocmai fuseseră eliberaţi din închisoare, Fraser şi Livermore se sinuciseseră.
Mă îndoiesc că ar putea să spună cineva exact ce s-a întâmplat cu aceşti oameni. Dacă veţi observa cu atenţie data, veţi constata că 1923 era cu puţin înainte de 1929, deci înainte de Marele Crah şi de Marea Criză, care bănuiesc că au avut un mare impact asupra acestor oameni şi a vieţilor lor. Ideea este următoarea: trăim vremuri în care schimbările sunt mai rapide decât cele de pe timpul acestor oameni. Bănuiesc că vor fi multe momente de înflorire, dar şi de cădere în urmă­torii douăzeci şi cinci de ani, care vor exista în paralel cu sui­şurile şi coborâşurile cu care sunt confruntaţi oamenii. Mă preocupă faptul că prea multă lume se concentrează exage­rat de mult asupra banilor, neglijându-şi cea mai importantă avere, care este educaţia lor. Dacă oamenii vor fi pregătiţi să fie flexibili, deschişi şi să înveţe, se vor îmbogăţi tot mai tare de-a lungul acestor schimbări. Dacă vor continua să creadă că banii rezolvă orice problemă, mă tem că aceşti oameni vor avea o existenţă foarte dificilă. Inteligenţa rezolvă probleme­le şi produce bani. Banii fără o inteligenţă financiară sunt nişte bani care se duc repede.
Foarte mulţi oameni nu reuşesc să înţeleagă că în viaţă nu contează câţi bani faci, ci câţi păstrezi. Cu toţii am auzit po­veşti despre oameni săraci care câştigă la loterie; se îmbogăţesc dintr‑odată şi apoi redevin săraci. Câştigă milioane, însă curând se întorc de unde au plecat. Sau despre sportivi pro­fesionişti care la 24 de ani câştigă milioane de dolari pe an, iar la 34 de ani ajung să doarmă pe sub poduri. Azi dimineaţă am citit în ziar, chiar când voiam să scriu aceste rânduri, po­vestea unui tânăr baschetbalist care anul trecut avea milioa­ne. Acum susţine că prietenii, avocatul şi contabilul i-au luat banii şi a ajuns să lucreze la o spălătorie de maşini pe o leafă minimă.
Are doar 29 de ani. A fost concediat de la spălătoria de maşini pentru că refuza să-şi scoată inelul de campion atunci când ştergea maşinile şi astfel a ajuns povestea în ziar. El sus­ţine că toată lumea are ce are cu el, că este tratat discrimina­toriu şi că inelul este tot ce i-a mai rămas. El mai susţine că dacă i se ia şi inelul, asta îl va doborî definitiv.
În 1997, am cunoscut foarte mulţi oameni care au devenit pe loc milionari. Revenise prosperitatea anilor '20. Sigur că m-am bucurat că oamenii sunt tot mai bogaţi, dar mi-am manifestat prudenţa, pentru că pe termen lung nu contează cât câştigi, ci cât păstrezi, şi de-a lungul a câtor generaţii.
Aşa încât atunci când oamenii mă întreabă: „De unde să încep?” sau: „Spune-mi cum să mă îmbogăţesc?”, ei sunt ade­sea dezamăgiţi de răspunsul meu. Eu le răspund cu cuvin­tele bogatului meu tată de pe vremea când eram copil: „Dacă vrei să fii bogat, trebuie să ştii alfabetul financiar.”
Această idee îmi venea în minte de fiecare dată când ne întâlneam. Aşa cum vă spuneam, tatăl meu cu studii sublinia importanţa cititului, în vreme ce tatăl meu bogat sublinia ne­voia de a stăpâni alfabetul financiar.
Dacă vrei să construieşti o clădire precum Empire State, primul lucru pe care trebuie să-1 faci este să sapi o groapă adâncă şi să torni o fundaţie solidă. Dacă vrei să-ţi constru­ieşti o casă la marginea oraşului este suficient să torni un strat de beton de 15 cm. Majoritatea oamenilor, dorind să se îmbogăţească, încearcă să construiască Empire State Building pe o fundaţie de 15 cm.
Sistemul nostru şcolar, fiind creat în perioada agrară, încă mai crede în casele fără fundaţie. Chirpiciul este încă la mo­dă. Aşa încât copiii termină şcoala fără să aibă nici un funda­ment financiar. Într-o bună zi, insomniacii şi cei plini de datorii din suburbii, trăindu-şi Visul American, hotărăsc că răs­punsul la problemele lor financiare este îmbogăţirea rapidă.
Începe construirea zgârie-norilor. Totul merge rapid şi curând, în loc să avem noi Empire State Buildings, ne trezim cu echivalentul unui Turn din Pisa al suburbiilor. Nopţile albe revin.
În ceea ce ne priveşte, pe Mike şi pe mine, ca adulţi, pu­team alege oricare dintre cele două posibilităţi, pentru că fu­seserăm învăţaţi să ne formăm un puternic fundament finan­ciar încă de pe vremea când eram copii.
În prezent, contabilitatea este materia cea mai plicticoasă din lume. Poate fi şi cea mai confuză totodată. Dar dacă vreţi să vă îmbogăţiţi pe termen lung, ea poate deveni cea mai importantă materie. Întrebarea este: cum puteţi preda o materie plicticoasă şi neclară copiilor voştri? Răspunsul este: exprimaţi-vă cât mai simplu. Predaţi-o mai întâi în imagini.
Tatăl meu cel bogat a turnat o fundaţie financiară foarte solidă pentru Mike şi pentru mine. Cum eram încă nişte co­pii, el a inventat o modalitate simplă de a ne învăţa. Ani de zile a făcut desene şi a folosit cuvinte. Eu şi Mike am înţeles desenele simple, vocabularul de specialitate, circulaţia bani­lor, iar în anii următori tatăl cel bogat a început să folosească şi cifre. În prezent, Mike stăpâneşte o analiză contabilă mult mai complexă şi mai sofisticată, pentru că n-a avut încotro. Trebuia să conducă un imperiu de un miliard de dolari. Eu nu sunt aşa de sofisticat, pentru că imperiul meu e mai mic, şi totuşi am avut amândoi aceeaşi simplă fundaţie. În paginile care urmează vă ofer aceleaşi desene pe care tatăl lui Mike le-a imaginat pentru noi. Deşi sunt simple, acestea i-au ajutat pe cei doi băieţei să obţină mari sume de bani pornind de la un fundament solid.
Regula numărul unu. Trebuie să distingeţi diferenţa din­tre active şi pasive şi să cumpăraţi active. Dacă vreţi să vă îm­bogăţiţi, asta e tot ce trebuie să ştiţi. Este prima regulă. Este singura regulă. Poate părea absurd de simplu, dar majorita­tea oamenilor nici nu-şi dau seama cât de profundă este aceasta. Ei se zbat din punct de vedere financiar pentru că nu cunosc diferenţa dintre active şi pasive.
„Oamenii bogaţi adună active. Oamenii săraci sau din pătu­ra de mijloc adună pasive, despre care ei cred că sunt active.”
Atunci când tatăl cel bogat ne-a explicat lui Mike şi mie acest lucru, am crezut că glumeşte. Iată-ne aproape adoles­cenţi, aşteptând cu nerăbdare taina îmbogăţirii şi alegându-ne cu acest răspuns. Era atât de simplu, încât a trebuit să ne gândim foarte mult timp.
„Ce sunt activele?”, întrebă Mike.
„Nu trebuie să vă preocupe asta acum”, spuse tatăl cel bogat. Lăsaţi ideea să se aşeze. Dacă veţi putea înţelege sim­plitatea, viaţa voastră va avea un plan bine stabilit şi va fi mai uşoară din punct de vedere financiar. Este simplu. De asta le scapă multora.”
„Vreţi să spuneţi că tot ceea ce trebuie să ştim este ce în­seamnă activele, după care să le achiziţionăm şi o să ne îm­bogăţim?”, am întrebat.
Tatăl cel bogat a dat din cap: „Este cât se poate de simplu.”
„Dacă este chiar aşa de simplu, cum de nu e toată lumea bogată?”, am întrebat.
Tatăl cel bogat a răspuns: „Pentru că oamenii nu cunosc diferenţa dintre active şi pasive.”
Îmi amintesc că am întrebat; „Cum pot adulţii să fie atât de lipsiţi de minte? Dacă este aşa de simplu, dacă este atât de important, cum de nu-şi dau seama?”
Tatălui bogat i-au trebuit doar câteva minute ca să ne ex­plice ce sunt activele şi ce sunt pasivele.
Ca adult, îmi vine greu să le explic altor adulţi. De ce? Pentru că adulţii sunt mai deştepţi. În majoritatea cazurilor, simplitatea ideii le scapă celor mai mulţi dintre adulţi, pen­tru că ei au fost învăţaţi altfel. Au fost învăţaţi de alţi învăţaţi - profesionişti cum ar fi bancherii, contabilii, agenţii imo­biliari, finanţiştii ş.a.m.d. Dificultatea intervine în încercarea de a-i dezvăţa sau de a-i face pe adulţi să redevină copii. Un adult inteligent socoteşte adesea că e greu să acorzi atenţie unor definiţii simpliste.
Tatăl cel bogat credea în principiul KISS - „Keep It Sim­ple Stupid” (Păstrează simplitatea, deşteptule). Faptul că s-a menţinut la nivelul simplităţii a făcut ca fundamentul finan­ciar al celor doi băieţi să fie mult mai solid.
În ce fel se ajunge la confuzii? Sau cum poate ceva atât de simplu să se încurce în halul ăsta? De ce cumpără cineva active care, de fapt, sunt pasive? Răspunsul se află în educaţia fundamentală.
Noi ne concentrăm asupra cuvântului „alfabet”, şi nu asupra „alfabetului financiar”. Definirea activelor sau pasi­velor nu este o problemă gramaticală. De fapt, dacă vreţi să vă zăpăciţi complet, căutaţi aceste cuvinte, „active” şi „pasi­ve” în dicţionar. Sigur că definiţia pare excelentă pentru un contabil, dar pentru o persoană obişnuită, nu are nici o logi­că. Din păcate, noi, adulţii, suntem prea mândri pentru a recunoaşte că pot exista şi lucruri ilogice.
Când eram mici, tatăl bogat spunea: „Activele nu sunt de­finite de cuvinte, ci de cifre. Şi dacă nu ştii să citeşti nişte cifre, nu vezi diferenţa dintre active şi o groapă.”
„În contabilitate”, ar spune tatăl cel bogat, „nu contează cifrele, ci ceea ce ne spun ele. E ca la cuvinte. Nu contează cu­vintele, ci povestea pe care ţi-o spun.”
Mulţi oameni citesc fără a înţelege mare lucru. Aceasta se numeşte capacitatea de înţelegere a ceea ce citeşti. Cu toţii reacţionăm altfel când este vorba de a înţelege ceea ce citim. De exemplu, de curând am cumpărat un video nou. El era însoţit de un manual cu instrucţiuni, în care se explica felul în care acesta putea fi programat. Eu nu vroiam altceva decât să îmi înregistrez emisiunea preferată de vineri seara. Am înnebunit pur şi simplu încercând să citesc acest manual. Nimic nu mi se pare mai complex pe lumea asta decât să ştii să programezi un video. Puteam citi cuvintele, dar nu înţelegeam nimic. Puteam lua un „10” pentru că recunoşteam cuvintele, dar eram de „2” când venea vorba să le şi înţeleg. Aşa se întâmplă cu documen­tele financiare în cazul celor mai mulţi oameni.
„Dacă vreţi să vă îmbogăţiţi, trebuie să citiţi şi să înţele­geţi cifrele.” Acest lucru l-am auzit rostit de mii de ori de către tatăl meu cel bogat. Şi am mai auzit: „Cei bogaţi achiziţionea­ză active, cei săraci şi pătura de mijloc achiziţionează pasive.”
Iată cum putem face diferenţa dintre active şi pasive. Ma­joritatea contabililor şi specialiştilor în finanţe nu s-au pus de acord în privinţa definiţiilor, dar acest desen simplu a stat la baza unui fundament financiar solid pentru cei doi băieţei.
Pentru a-i putea educa pe cei doi copii, tatăl cel bogat a păstrat totul la un nivel foarte simplu, folosind cât mai multe imagini, cât mai puţine cuvinte şi fără a apela ani de zile la vreo cifră.


„Acesta este modelul circuitului financiar al unui activ.”


Desenul acesta este o declaraţie de venituri care se mai numeşte şi declaraţie de profit şi pierderi. El măsoară venitul şi cheltuielile, banii care intră şi banii care ies. Următorul gra­fic este o balanţă. Se numeşte aşa pentru că trebuie să creeze un echilibru între active şi pasive. Mulţi începători în ale fi­nanţelor nu cunosc relaţia dintre declaraţia de venituri şi bilanţ. Însă înţelegerea ei este absolut vitală.
Principala cauză a problemelor financiare o reprezintă faptul că nu se cunoaşte diferenţa dintre active şi pasive. Mo­tivul confuziei constă în însăşi definirea celor două cuvinte.
Sigur că pentru contabilii de meserie totul are o logică. Dar pentru omul obişnuit, parcă e în chinezeşte. Citeşti cu­vintele şi definiţia lor, dar înţelegerea e foarte dificilă.
Aşa cum spuneam şi mai înainte, tatăl meu cel bogat le-a spus simplu celor doi băieţi că: „activele sunt cele care îţi bagă banii în buzunar.” Frumos, simplu şi util.

„Acesta este modelul circuitului financiar al unui pasiv.”


Acum, după ce am definit prin imagini activele şi pasive­le, definiţiile în cuvinte vor fi mai uşor de înţeles.
Activele sunt ceva care îţi bagă banii în buzunar.
Pasivele sunt ceva care îţi scot banii din buzunar.
Asta este tot ceea ce trebuie să ştiţi. Dacă vreţi să vă îmbogăţiţi, petreceţi-vă viaţa achiziţionând active. Dacă vreţi să fiţi săraci sau să faceţi parte din pătura de mijloc, petre­ceţi-vă viaţa cumpărând pasive. Necunoaşterea acestei dife­renţe conduce la problemele financiare ale lumii.
Analfabetismul atât în ce priveşte cuvintele cât şi cifrele stă la baza problemelor financiare. Când dificultăţile financiare îşi fac apariţia, înseamnă că există ceva ce nu a putut fi citit, fie că e vorba de cifre, fie că e vorba de cuvinte. Ceva este înţeles greşit. Bogaţii sunt bogaţi tocmai pentru că în anumite domenii sunt mai alfabetizaţi decât cei care au probleme financiare. Deci dacă vreţi să vă îmbogăţiţi şi să vă menţineţi averea, e foarte important sa fiţi alfabetizat din punct de vedere financiar, atât în ce priveşte cuvintele, cât şi cifrele.
Săgeţile din grafice reprezintă circuitul banilor sau „cash-flow”. Cifrele în sine nu înseamnă mare lucru, aşa cum nici cuvintele în sine nu înseamnă mare lucru. Povestea contează, în rapoartele financiare citirea cifrelor reprezintă de fapt descoperirea intrigii, a poveştii. Aşa afli care este fluxul mo­netar, în cazul a 80% dintre familii, povestea financiară con­stă în a munci din greu făcând efortul de a merge mai depar­te. Şi nu pentru că n-ar face bani. Dar îşi petrec viaţa cumpărând pasive în loc de active.
De exemplu, traseul fluxului monetar pentru o persoană săracă sau un tânăr care nu lucrează încă este:


Acesta este traseul fluxului monetar al persoanelor din pătura mijlocie:


Acesta este traseul fluxului monetar al unei persoane bogate:


Toate aceste grafice sunt, bineînţeles, extrem de simplifica­te. Toată lumea are cheltuieli de zi cu zi şi are nevoie de hrană, adăpost şi haine.
Graficele indică circuitul banilor de-a lungul vieţii unei persoane sărace, de condiţie medie sau bogate. Circuitul banilor este cel care ne spune povestea. Ne dezvăluie felul în care persoana respectivă îşi manevrează banii, cu alte cuvin­te, ce anume face cu ei după ce intră în posesia lor.
Motivul pentru care am început cu povestea celor mai bogaţi oameni din America este că doream să ilustrez greşea­la de gândire a multora. Ea constă în ideea că banii pot rezol­va toate problemele. De asta mi se face rău de fiecare dată când oamenii mă întreabă cum să se îmbogăţească mai repe­de. Sau de unde să înceapă. Adesea aud: „Am datorii, prin urmare trebuie să câştig mai mulţi bani.”
De cele mai multe ori însă nici mai mulţi bani nu vor rezolva problema. De fapt, s-ar putea chiar s-o amplifice. De multe ori, banii scot la iveală lipsurile noastre ca oameni. Ei pun în lumină lucruri pe care nu le ştim. De aceea, mult prea des o persoană care pune mâna pe nişte bani dintr‑odată - să zicem că moşte­neşte ceva, îi este mărită leafa sau câştigă la loterie - revine curând la aceleaşi probleme financiare, dacă nu chiar la unele mai mari decât înainte de a intra în posesia banilor. Banii nu fac decât să accentueze modelul circuitului banilor prezent în mintea voastră. Dacă modelul presupune cheltuirea a tot ce aveţi, mai mult ca sigur că dacă veţi avea mai mulţi bani veţi cheltui şi mai mult. De unde şi proverbul: „Nebunul îşi înnebuneşte banii.”
Am spus de multe ori că mergem la şcoală ca să dobândim deprinderi intelectuale şi profesionale, importante amândouă. Învăţăm să facem bani prin deprinderile noastre pro­fesionale. În anii '60, când eram la liceu, dacă cineva se des­curca bine la şcoală aproape imediat lumea presupunea că acel tânăr va deveni doctor. Adesea, copilul nici măcar nu era întrebat dacă vrea să ajungă medic. Se înţelegea de la sine. Era profesiunea cu cea mai mare răsplată financiară.
În prezent, doctorii se confruntă cu probleme financiare pe care nu aş dori să le aibă nici cel mai mare duşman al meu: mai întâi cu companiile de asigurări, care au preluat controlul întregii afaceri, ocupându-se de îngrijirile medicale, apoi im­plicarea guvernului şi, în final, jurisprudenţa tratamentelor greşite, pentru a nu menţiona decât o parte dintre probleme. În prezent, copiii vor să ajungă vedete sportive, în baschet sau în golf, precum Tiger Woods, genii în computere, staruri de cinema, vedete rock, câştigători ai concursurilor de fru­museţe, sau oameni de afaceri pe Wall Street. Şi asta doar pentru că aceste meserii presupun celebritate, bani şi presti­giu. Acesta este motivul pentru care cu greu îi poţi motiva pe copii să înveţe. Ei ştiu că reuşita profesională nu se mai află în strânsă legătură cu studiile universitare, ca altădată.
Cum studenţii termină şcoala fără să aibă o pregătire în domeniul financiar, milioane de oameni cu diplomă îşi fac bine meseria, dar mai târziu îi găseşti luptându-se cu proble­me financiare. Muncesc din greu, dar nu progresează. Ceea ce lipseşte din formarea lor nu este modul în care să facă bani, ci cum să-i cheltuiască - şi ce să facă după ce-i câştigă. Aceasta se numeşte aptitudine financiară - respectiv, ceea ce faci cu banii după ce îi produci. Cum să faci astfel încât ceilalţi să nu ţi-i ia, cât poţi păstra ori cât de bine lucrează banii în favoarea ta. Mulţi nu înţeleg de ce au probleme fi­nanciare, pentru că pur şi simplu nu înţeleg ce este circuitul banilor. O persoană poate avea studii alese, o carieră reuşită şi să continue să fie analfabetă din punct de vedere financiar. Aceşti oameni muncesc adesea mai mult decât e nevoie, pen­tru că învaţă să muncească din greu şi nu ştiu să pună banii să muncească pentru ei.

Cum se transformă povestea căutării Visului Financiar într-un coşmar financiar

În filme, apar mulţi oameni care muncesc din greu, ceea ce a dus la crearea unui şablon. Proaspeţii căsătoriţi, cupluri­le tinere, fericite şi cu multă carte se mută împreună într-unul dintre apartamentele acelea înghesuite, de închiriat. Ime­diat după aceea, îşi dau seama că pot economisi bani, pentru că doi oameni pot trăi cam cu tot atâţia bani cât unul singur.
Problema este însă apartamentul, care e foarte înghesuit. Ei încep să strângă bani, ca să-şi cumpere casa visurilor lor şi pentru a face şi copii. În prezent, au două venituri şi încep să se concentreze asupra carierelor lor.
Veniturile încep să crească. Pe măsură ce veniturile lor cresc... cheltuielile cresc şi ele.
Pentru cei mai mulţi, cheltuiala nr. 1 o reprezintă impozi­tele. Mulţi cred că e vorba de impozitele pe venit, dar în America suma cea mai mare se plăteşte la Asigurările Socia­le. Un angajat se pare că plăteşte la Asigurările Sociale, îm­preună cu Asigurările Medicale, o rată a impozitului în mare de 7,5%, dar de fapt reprezintă 15%, având în vedere că pa­tronul trebuie să plătească pentru tine o sumă egală la Asigu­rările Sociale. Adică e vorba de banii pe care patronul nu vi-i mai poate da. Pe deasupra, trebuie să mai plătiţi impozit pe venitul însumat pentru Asigurările Sociale, venit pe care nu-1 mai primiţi niciodată, pentru că ajunge direct la Asigurările Sociale prin reţineri.
Apoi, pasivele lor cresc.
Acest lucru se poate demonstra cel mai bine luând ca exemplu la cuplul tânăr. Ca urmare a faptului că veniturile lor cresc, ei se hotărăsc să cumpere casa la care visează. Oda­tă ajunşi acolo, trebuie să plătească un nou impozit, respectiv cel pe proprietate. După care îşi cumpără maşină nouă, mobilă nouă şi o nouă aparatură, care să se potrivească lo­cuinţei celei noi. Dintr-odată se trezesc şi îşi dau seama că lista pasivelor e plină de datorii sub formă de ipoteci sau pentru cărţile de credit.
Din acel moment, sunt prinşi în cursa şobolanului. Mai apare şi un copil, muncesc şi mai mult şi povestea se repetă. Mai mulţi bani şi impozite mai mari. Vine o carte de credit prin poştă. Cei doi o folosesc. Sună o companie de împru­muturi şi spune că „activului” cel mai de preţ al lor, casei, i-a crescut valoarea. Compania se oferă să le acorde un împru­mut pe termen prelungit, având în vedere că stau aşa de bine cu creditul, şi li se mai spune că inteligent ar fi să-şi achite integral cartea de credit, lucru care i-ar scuti să mai plătească o dobândă mare pentru bunurile de consum. În plus, dobânda ce trebuie plătită pe casă se scoate din impozit. Ei acceptă şi îşi plătesc cardurile de credit cu dobândă mare. Răsuflă uşuraţi. În sfârşit nu mai au datorii la carduri. Şi-au transfor­mat datoriile de consumatori într-o ipotecă pe casă. Plăţile lor scad pentru că şi-au prelungit datoria pe 30 de ani. E un gest inteligent.
Sună vecinul şi îi invită la cumpărături - e zi de solduri. O şansă de a face nişte economii. Ei îşi spun: „N-am să cumpăr nimic, doar mă uit.” Dar pentru orice eventualitate îşi iau cardul încă nefolosit şi îl pun cu grijă în portofel.
Deseori mă întâlnesc cu cupluri de tineri. Numele lor este altul, dar dilemele financiare sunt aceleaşi. Vin să stăm de vorbă, să afle punctul meu de vedere. Ei mă întreabă: „Ne puteţi spune cum putem face bani mai mulţi?” Felul în care cheltuiesc i-a determinat să caute un venit mai mare.
Nici măcar nu-şi dau seama că problema este modul în care aleg să-şi cheltuiască banii pe care îi au şi asta duce la dificultăţi financiare. Totul porneşte de la analfabetismul fi­nanciar şi de la neînţelegerea diferenţei dintre active şi pa­sive.
Rareori problemele financiare ale cuiva sunt rezolvate de o sumă mai mare de bani. Problemele pot fi rezolvate cu in­teligenţă şi înţelegere. E o vorbă pe care un prieten de-al meu o spune foarte des celor care au datorii: „Dacă îţi dai seama că singur ţi-ai săpat groapa... nu mai săpa.”
Când eram copil, tatăl meu ne spunea deseori că japonezii stăpâneau trei lucruri pe lumea asta: „ştiau să mânuiască sa­bia, bijuteriile şi oglinzile.” Sabia simbolizează puterea arme­lor. America a cheltuit miliarde de dolari pe arme şi din această cauză s-a ajuns la supremaţia prezenţei ei militare în lume. Bijuteriile simbolizează puterea banilor. E un oarecare sâmbure de adevăr în ideea: „Nu uita regula de aur: cine are aurul stabileşte regulile jocului.”
Oglinda simbolizează puterea cunoaşterii de sine. Cu­noaşterea de sine, conform legendei japoneze, era cea mai de preţ dintre cele trei.
Săracii şi cei din pătura de mijloc dau voie mult prea ade­sea puterii banilor să izbucnească. Prin faptul că muncesc tot mai mult fără să se întrebe despre logica a ceea ce fac, singuri îşi pun piedică în fiecare dimineaţă când merg la sluj­bă. Faptul că nu înţeleg foarte bine ce înseamnă banii duce la atotputernicia banului. Puterea banilor este folosită împo­triva lor.
Dacă ar folosi puterea oglinzii, probabil că s-ar întreba: „Oare are asta vreo logică?” Mult prea des, în loc să aibă în­credere în înţelepciunea lor interioară, în acel spiriduş exis­tent în fiecare, cei mai mulţi merg cu gloata. Fac diverse lu­cruri pe motiv că le face toată lumea. Ei se conformează, în loc să se întrebe. Adesea, fără să se gândească, repetă ceea ce li s-a spus - adică idei de genul: „Diversifică-te” sau „Casa ta este un bun activ”; „Casa ta este cea mai mare investiţie a ta”; „Mai scapi de impozite dacă te îndatorezi şi mai tare”; „Ia-ţi o slujbă sigură”; „Nu face greşeli”; „Nu-ţi asuma ris­curi.” Se spune că frica de a vorbi în public este pentru cei mai mulţi mai mare decât cea de moarte. Conform psihiatri­lor, teama de a vorbi în public provine din ostracizare, din frica de a ieşi în faţă, de a fi comentat, de a fi ridicol, de a nu mai fi acceptat. Frica de a fi altfel îi determină pe cei mai mulţi să nu mai caute noi căi de rezolvare a problemelor lor. De aceea tatăl meu cel cultivat spunea că japonezii res­pectau cel mai mult puterea oglinzii: pentru că doar atunci când noi, oamenii, ne uităm în oglindă aflăm adevărul. Iar principalul motiv pentru care cei mai mulţi spun „Nu ris­ca” este tot frica. Acest lucru este valabil în toate, fie că este vorba de sport, de relaţii inter-umane, de profesie sau de bani.
Aceeaşi frică, aceea de ostracizare, îi face pe oameni să se conformeze şi să nu pună la îndoială părerile unanim accep­tate sau tendinţele la modă. „Casa ta este un activ.” „Ia-ţi un împrumut pe termen prelungit şi mai scapă de datorii.” „Munceşte mai mult.” „Este o avansare.” „Cândva voi ajunge vicepreşedinte.” „Economiseşte bani.” „Când o să mi se mă­rească leafa o să cumpăr o casă mai mare.” „Fondurile mu­tuale sunt sigure.” „Nu mai avem păpuşi de care doriţi, dar mai am una pusă deoparte pentru un alt client care n-a mai venit s-o cumpere.”
Multe probleme financiare grave sunt rezultatul faptului că mergem cu gloata şi încercăm să ţinem pasul cu mulţimea. Uneori, toţi avem nevoie să ne privim în oglindă şi să fim sinceri cu înţelepciunea noastră interioară şi nu cu temerile noastre. Când împliniserăm 16 ani, eu şi Mike am început să avem probleme la şcoală. Nu eram copii răi. Dar ne distin­geam din mulţime. Lucram pentru tatăl lui Mike după ore şi în week-end. Adesea, Mike şi cu mine petreceam ore întregi după ce lucraserăm la ceva, stând la o masă cu tatăl lui, în vreme ce acesta se întâlnea cu bancherii lui, avocaţii, contabi­lii, agenţii de Bursă, investitorii, directorii şi angajaţii. Iată un om care renunţase la şcoală la 13 ani şi care acum conducea, instruia, comanda şi punea întrebări unor persoane cu multă şcoală. Ei veneau şi îşi expuneau punctele de vedere şi mârâiau atunci când el nu era de acord cu ele.
Iată aşadar un om care s-a distins din mulţime. Este un om care a gândit de unul singur şi care a urât cuvintele: „Tre­buie să facem aşa pentru că aşa face toată lumea.” De aseme­nea, îl ura pe „nu pot”. Dacă vrei să determini pe cineva să facă ceva e suficient să îi spui „Nu cred că poţi să o faci.” Mike şi cu mine am învăţat din aceste şedinţe mai mult decât în toţi anii de şcoală şi de facultate. Tatăl lui Mike nu avea studii înalte, dar cunoştea ABC-ul financiar şi, ca urmare, avusese parte de o mare reuşită. Obişnuia să ne repete me­reu: „O persoană inteligentă angajează oameni care sunt mai inteligenţi decât el.” Astfel, Mike şi cu mine am avut avanta­jul de a ne petrece timpul ascultând pe durata întâlnirilor de lucru învăţămintele unor oameni deştepţi.
Dar, din această cauză, atât Mike cât şi eu nu puteam accep­ta dogma standard pe care ne-o predicau profesorii noştri. Asta ne-a creat probleme. De câte ori profesorul spunea: „Da­că nu luaţi note mari n-o să vă descurcaţi în viaţă”, Mike şi cu mine încruntam din sprâncene. Spunându-ni-se să urmăm procedura standard şi să nu ne abatem de la reguli, ne-am putut da seama că procesul de şcolarizare descurajează de fapt creativitatea. Începuserăm să înţelegem de ce tatăl nos­tru cel bogat ne-a spus că şcolile sunt făcute să producă buni angajaţi şi nu buni patroni. Uneori, Mike sau eu ne întrebam profesorii cum putem aplica ceea ce învăţam, sau îi întrebam de ce nu studiem niciodată banii şi felul cum funcţionează ei. La această din urmă întrebare, cel mai adesea ni se răspun­dea că banii nu sunt importanţi, că dacă ne demonstrăm ca­pacitatea profesională banii vor veni de la sine.
Cu cât ştiam mai multe despre puterea banilor, cu atât ne distanţam de profesorii şi de colegii noştri.
Tatăl meu cel cu carte nu m-a presat niciodată cu notele. Adesea m-am întrebat de ce. Dar am început să ne certăm când vorbeam despre bani. La 16 ani, probabil că deja aveam o bază mai solidă în domeniul financiar decât a mamei sau a tatei. Puteam ţine registre, îi ascultam pe contabilii speciali­zaţi în impozite şi pe avocaţii din corporaţii, pe bancheri, pe cei cu afaceri imobiliare, pe investitori ş.a.m.d. Tatăl meu vorbea cu profesorii.
Într-o zi, tata mi-a explicat de ce casa noastră este cea mai mare investiţie a lui. A urmat o discuţie nu prea plăcută, în care i-am arătat de ce credeam eu că o casă nu este o bună in­vestiţie.
Următorul grafic ilustrează diferenţa de percepţie între tatăl meu cel bogat şi tatăl meu cel sărac în ceea ce privea casele lor. Unul dintre taţi credea că e vorba de un „activ”, iar celălalt socotea că este un „pasiv”.


Îmi amintesc când i-am desenat tatălui meu graficul care urmează, arătându-i modelul circuitului banilor. I-am mai explicat şi care sunt cheltuielile auxiliare, în cazul în care casa este o proprietate. O casă mai mare înseamnă cheltuieli mai mari şi circuitul banilor creşte pe coloana cheltuielilor.


Cred în continuare că o casă nu reprezintă un „activ”. Şi ştiu că pentru mulţi oameni este visul lor, dar şi cea mai mare investiţie. Să deţii propria ta casă e mai bine decât nimic. Dar eu ofer o privire alternativă în raport cu această dogmă foar­te populară. Dacă eu şi soţia mea ar urma să cumpărăm o casă mai mare, mai strălucitoare, ne-am da seama imediat că n-ar fi vorba de un activ, ci de un pasiv, având în vedere că ne-ar lua şi mai mulţi bani din buzunar.
Iată aşadar care este punctul meu de vedere. Nu mă aş­tept ca majoritatea oamenilor să fie de acord cu el, pentru că o casă frumoasă ţine de latura noastră sentimentală. Şi când e vorba de bani, sentimentele profunde au tendinţa să reducă inteligenţa financiară. Ştiu din proprie experienţă că banii au un fel al lor de a transforma orice hotărâre într-una sentimen­tală.
1. Când e vorba de case subliniez faptul că aproape orice om munceşte toată viaţa pentru a plăti o casă al cărei proprietar nu ajunge să fie niciodată. Cu alte cuvinte, majoritatea oamenilor îşi cumpără o nouă casă de fieca­re dată când apelează la un nou împrumut pe 30 de ani ca să o plătească pe cea iniţială.
2. Chiar dacă oamenilor li se acordă o reducere la impozi­te pentru dobânzile ipotecilor, ei plătesc toate celelalte cheltuieli cu banii deja impozitaţi. Chiar şi după ce îşi achită ipoteca.
3. Impozitele pe proprietate. Părinţii soţiei mele au fost şocaţi când impozitul pe proprietatea lor a ajuns la 1.000 de dolari pe lună. Acest lucru s-a întâmplat după ce au ieşit la pensie, aşa încât creşterea sumei a însemnat un efort prea mare pentru bugetul lor de pensionari; prin urmare, au fost nevoiţi să se mute.
4. Valoarea caselor nu creşte întotdeauna. Încă mai am prieteni care datorează un milion de dolari pentru o casă care s-ar vinde în prezent cu doar 700.000 de do­lari.
5. Cele mai mari pierderi sunt cele provenite din ocaziile ratate. Dacă toţi banii vor fi investiţi în casă, veţi fi obli­gaţi să munciţi mai mult, pentru că pe coloana de chel­tuieli se vor aduna tot mai multe lucruri, în loc să se adune pe coloana de active. Asta se întâmplă în cazul modelului circuitului banilor pentru clasa de mijloc ti­pică. Dacă un cuplu tânăr reuşeşte încă de la început să treacă mai mulţi bani în coloana activelor, în anul ur­mător le va fi mai uşor, şi în special când se vor pregăti să-şi trimită copiii la facultate. Activele lor vor creşte în timp şi îi vor ajuta să-şi acopere cheltuielile. Mult prea des casa serveşte drept vehicul pentru un împrumut contractat spre a face faţă cheltuielilor mereu crescânde.
Pe scurt, rezultatul final la hotărârii iniţiale de a achiziţio­na o casă costisitoare în locul unei investiţii de portofoliu constă în cel puţin trei consecinţe, după cum urmează:
1. Irosirea timpului în care altor active le-ar fi putut spori valoarea.
2. Pierderi de capital suplimentar; acesta ar fi putut fi in­vestit în loc să servească la plata cheltuielilor ridicate de întreţinere strictă a casei.
3. Irosirea unei potenţiale educaţii. Mult prea adesea, oamenii socotesc casa, economiile şi planul de pensii drept singurele lucruri de pe coloana activelor. Cum nu au bani de investit, pur şi simplu nu investesc. Acest lucru îi lipseşte de o experienţă a investiţiilor. Majorita­tea nu ajung niciodată ceea ce se numeşte „investitori sofisticaţi” şi cele mai bune investiţii sunt de obicei vândute „investitorilor sofisticaţi”, care apoi le revând celor care nu vor să-şi asume riscuri.

Eu nu spun să nu cumpăraţi o casă. Spun doar că e bine să înţelegeţi diferenţa dintre active şi pasive. Când îmi doresc o casă mai mare, mai întâi cumpăr active care să genereze un circuit al banilor cu care să plătesc casa. Situaţia în care viaţa cuiva intră în această cursă a şobolanului este ilustrată cel mai bine prin chiar exemplul tatălui meu cu studii şi al de­claraţiei sale de venituri. Cheltuielile lui par întotdeauna să ţină pasul cu venitul, dar nu-i îngăduie niciodată să inves­tească în active. Ca urmare, pasivele cum ar fi ipoteca sau datoriile la carduri sunt mai mari decât activele.
Următorul desen valorează mai mult decât o mie de cuvinte.


Declaraţia de venituri a tatălui meu cel bogat, pe de altă parte, reflectă rezultatele unei vieţi dedicate investiţiilor şi reducerii la minimum a pasivelor:


Trecerea în revistă a declaraţiei de venituri a tatălui meu bogat explică de ce oamenii bogaţi se îmbogăţesc şi mai tare. Coloana activelor generează venit mai mult decât suficient pentru a acoperi cheltuielile, asigurându-i o re-investire echilibrată în coloana activelor. Coloana activelor continuă să crească şi de aceea venitul pe care îl produc acestea creşte odată cu ele.
Rezultatul este: cei bogaţi se îmbogăţesc şi mai tare!


Clasa mijlocie se află într-o continuă luptă cu proble­mele financiare. Venitul de bază provine din salarii, im­pozitul crescând odată cu ele. Cheltuielile au tendinţa să crească în raport direct cu creşterea salariilor. De aici şi ex­primarea „cursa şobolanului”. Ei îşi consideră casa drept principalul activ, în loc să investească în bunuri aducătoare de venit.


Acest model conform căruia casa este tratată ca o inves­tiţie şi teoria că o creştere a salariului înseamnă posibilitatea de a cumpăra o casă mai mare sau de a cheltui mai mult stă la baza societăţii actuale, care este permanent îndatorată. Procesul de creştere a cheltuielilor îndatorează şi mai mult familiile, ducând la o şi mai mare nesiguranţă financiară, chiar dacă membrii acestora sunt avansaţi şi primesc o leafă lunară mai mare. Aceasta este o modalitate riscantă de a trăi şi porneşte de la o slabă educaţie financiară.
Pierderea masivă a slujbelor în anii '90 — datorată redu­cerii afacerilor — a dat la iveală fragilitatea clasei de mijloc din punct de vedere financiar. Brusc, planurile de pensii ale companiilor au fost înlocuite cu un alt tip de plan. Asigură­rile Sociale au categoric probleme şi nu mai pot fi socotite ca o sursă pentru pensii. În pătura de mijloc s-a instaurat pani­ca, în prezent, singurul lucru bun este că mulţi dintre aceşti oameni au înţeles aceste chestiuni şi au început să cumpere fonduri mutuale. Creşterea investiţiilor e în mare parte direct răspunzătoare de enormele progrese de la Bursă. În prezent, se creează tot mai multe fonduri mutuale pentru a răspunde cererilor clasei de mijloc.
Fondurile mutuale sunt populare pentru că reprezintă o investiţie sigură. Cumpărătorii medii de fonduri mutuale sunt mult prea ocupaţi să-şi plătească impozitele şi ipotecile, să strângă bani pentru facultatea copiilor şi să-şi achite cărţile de credit. Ei nu mai au timp să înveţe cum să investească. Şi atunci se bizuie pe experienţa directorilor fondurilor mutua­le. Cum fondurile mutuale includ diverse tipuri de investiţii, ei au impresia că banii lor sunt mai în siguranţă dacă soluţiile sunt „diversificate”.
Acest grup cu şcoală din clasa de mijloc subscrie dogmei „diversificării” expuse de agenţii fondurilor mutuale şi de finanţişti. Mergeţi la sigur. Nu vă asumaţi riscuri.
Adevărata tragedie este că lipsa unei educaţii financiare timpurii, duce la riscurile cu care sunt confruntaţi cei din cla­sa de mijloc. Motivul pentru care nu-şi asumă riscuri provine din faptul că poziţia financiară este una cel mult subţirică. Bilanţul lor nu este echilibrat, sunt plini de pasive, fără active reale care să genereze un venit. De obicei, singura lor sursă de venit este leafa. Întreaga lor existenţă devine dependentă de patron.
Astfel încât, atunci când apare „o afacere unică”, aceşti oameni nu pot profita de această ocazie. Ei continuă să nu-şi asume riscuri pur şi simplu pentru că muncesc prea din greu, taxele sunt mari şi sunt înglodaţi în datorii.
Aşa cum spuneam la începutul acestui capitol, regula cea mai importantă este cunoaşterea diferenţei dintre active şi pasive. Odată ce veţi înţelege diferenţa, e bine să vă concen­traţi eforturile doar asupra achiziţionării de active genera­toare de venit. Aceasta este cea mai bună soluţie de a porni pe drumul îmbogăţirii. Continuaţi să procedaţi aşa şi coloa­na activelor va creşte. Străduiţi-vă ca pasivele şi cheltuielile să rămână scăzute. Astfel veţi avea mai mulţi bani la dispozi­ţie pe care să‑i treceţi în coloana activelor. Curând, baza acti­velor va fi atât de solidă, încât vă veţi putea permite inclusiv investiţii speculative. Investiţiile care aduc între sută la sută şi infinit profit. Investiţiile în care de la 5.000 de dolari se ajunge curând la 1 milion de dolari sau chiar şi mai mult. In­vestiţiile pe care cei din pătura mijlocie le numesc de obicei „prea riscante”. Investiţiile nu sunt riscante. Faptul că se porneşte de la o înţelegere simplistă a finanţelor, începând cu al­fabetul financiar, duce la ceea ce se cheamă „prea riscant”.
Dacă veţi proceda ca marea masă, veţi obţine următorul grafic:


Ca angajat şi ca proprietar de casă, dumneavoastră mun­ciţi după cum urmează:
1. Munciţi pentru altcineva. Majoritatea oamenilor mun­cesc pentru leafă şi îi îmbogăţesc pe patroni sau pe ac­ţionari. Eforturile şi reuşitele dumneavoastră vor în­semna o reuşită pentru patron şi pentru pensia lui.
2. Munciţi pentru Stat. Statul îşi ia partea sa din leafa dumneavoastră pe care nici nu apucaţi s-o vedeţi inte­gral. Muncind şi mai mult, pur şi simplu sporiţi suma din impozite percepută de Stat - majoritatea oameni­lor muncesc din ianuarie până în mai doar ca să-şi plă­tească dările către Stat.
3. Munciţi pentru Bancă. După impozite, cea mai mare cheltuială o reprezintă de obicei ipoteca şi cărţile de credit.
Problema cu „pur şi simplu a munci din greu” este că la fiecare dintre aceste trei nivele se percepe o taxă şi mai mare când eforturile voastre cresc. Trebuie să învăţaţi să profitaţi de pe urma eforturilor voastre sporite împreună cu familia voastră, în mod direct.
Odată ce v-aţi hotărât să vă concentraţi asupra propriei afaceri, cum vă stabiliţi scopurile? În cazul majorităţii oame­nilor, ei trebuie să îşi păstreze slujba şi să se bizuie pe salariu pentru a-şi finanţa achiziţionarea activelor.
Când activele cresc, oare cum poate fi măsurată reuşita lor? Cum îşi dă cineva seama că s-a îmbogăţit, că a făcut ave­re? Aşa cum am o definiţie proprie pentru active şi pasive, am şi una pentru avere. De fapt, am preluat-o de la un băr­bat pe nume Buckminster Fuller. Unii spun că este un şarlatan, iar alţii spun că este un geniu. Cu ani de zile în urmă, printre arhitecţi s-a zvonit că acesta ar fi cerut în 1961 un brevet pentru ceea ce el numea domul geodezic. În cererea sa însă, Fuller pomenea şi ceva despre avere. Era destul de con­fuz la început, dar dacă citeai mai atent, devenea logic: ave­rea este capacitatea unei persoane de a supravieţui cât mai multe zile la rând... sau astfel: dacă nu mai munceşte, cât ar putea supravieţui?
Spre deosebire de averea netă - diferenţa dintre active şi pasive, care adesea constă în cheltuielile iraţionale şi părerile greşite asupra valorii -, această definiţie creează posibili­tatea dezvoltării unei scări de evaluare reale şi precise. Pot măsura acum şi pot şti exact în ce poziţie mă aflu în raport cu scopul fixat, acela de a fi independent din punct de vedere financiar.
Deşi proprietatea netă include adesea şi acele active care nu sunt aducătoare-de-bani-lichizi, ca, de exemplu, lucrurile pe care le-aţi cumpărat şi acum zac în garaj, averea măsoară câţi bani produc banii voştri şi, astfel, posibilitatea de supra­vieţuire financiară.
Averea este măsura circuitului banilor din coloana active­lor în comparaţie cu coloana cheltuielilor.
Să luăm un exemplu. Să zicem că din circuitul financiar al activelor am 1.000 de dolari pe lună. Cheltuielile mele lunare se ridică la 2.000 de dolari. Care este averea mea?
Să revenim la definiţia lui Buckminster Fuller. Folosind definiţia sa, câte zile de acum înainte pot supravieţui astfel? Să luăm cazul unei luni de 30 de zile. Conform definiţiei, am un flux de bani lichizi suficient pentru o jumătate de lună.
Când voi avea 2.000 de dolari din circuitul financiar al activelor, voi fi un om cu avere.
Deşi nu sunt încă bogat, am ceva avere. Am acum un venit generat de active care acoperă complet cheltuielile mele lu­nare. Dacă vreau să-mi sporesc cheltuielile, trebuie mai întâi să-mi sporesc circuitul financiar de la rubrica active, astfel încât să menţin acest nivel al averii. Observaţi că din acel mo­ment nu mai depind de leafă. M-am concentrat şi am reuşit să clădesc o coloană a activelor care m-a transformat într-o persoană independentă din punct de vedere financiar. Chiar dacă aş renunţa azi la slujba mea, mi-aş putea acoperi chel­tuielile lunare din circuitul financiar al activelor.
Următorul meu scop ar fi să am un circuit al banilor exce­dentar din active pe care să-i reinvestesc în coloana activelor. Cu cât merg mai mulţi bani în coloana activelor, cu atât co­loana activelor creşte. Cu cât activele mele cresc, cu atât creşte şi fluxul de bani lichizi. Atâta vreme cât menţin cheltuielile sub fluxul de bani lichizi din active, mă îmbogăţesc şi mai tare, având un venit tot mai mare din alte surse decât munca mea fizică.
Pe măsură ce acest proces de reinvestiţii continuă, sunt pe drumul bun al îmbogăţirii. Definiţia actuală a omului bogat provine din felul în care este el perceput. Niciodată nu poţi fi prea bogat.
Gândiţi-vă la această observaţie simplă:

Cei bogaţi cumpără active.
Cei săraci au numai cheltuieli.
Pătura de mijloc cumpără pasive pe care le consideră active.

Deci cum încep eu să îmi văd de afacerea mea? Care ar fi răspunsul? Ascultaţi-1 pe fondatorul companiei McDonald's.

CAPITOLUL 4
LECŢIA 3

Vezi-ţi singur de afacerea ta

În 1974, Ray Kroc, fondatorul companiei McDonald's, a fost rugat să vorbească la un curs MBA din cadrul Univer­sităţii Texas din Austin. Un bun prieten de-al meu, Keith Cunningham, urma acest curs. După o conferinţă extrem de serioasă şi inspiratoare, s-a făcut o pauză şi studenţii l-au invitat pe Ray să meargă la barul lor preferat şi să bea o bere. Ray, foarte amabil, a acceptat.
„Ce afacere am eu de fapt?”, a întrebat Ray de îndată ce toată lumea a avut câte un pahar cu bere în mână.
„Toată lumea a început să râdă”, povestea Keith. „Majori­tatea studenţilor la MBA credeau că Ray doar glumeşte.”
N-a răspuns nimeni, aşa încât Ray a repetat întrebarea. „Ce afacere credeţi voi că am eu?”
Studenţii au râs iar şi în sfârşit unul mai curajos a zis: „Ray, crezi că există cineva pe lumea asta care să nu ştie că ai o afa­cere cu hamburgheri?”
Ray a jubilat. „Am bănuit eu că asta o să spuneţi.” A făcut o pauză şi apoi a adăugat iute: „Doamnelor şi domnilor, nu mă ocup de hamburgheri, ci de proprietăţi imobiliare.”
Keith mi-a spus că Ray a explicat apoi pe îndelete punc­tul său de vedere. În planul de afaceri al firmei, Ray ştia că principala preocupare era vânzarea francizelor de hambur­gheri, dar nici o clipă nu scăpa din vedere locul ocupat de aceste francize. El ştia că proprietăţile imobiliare sunt factorul cel mai important în reuşita fiecărei francize în parte. Practic, persoana care cumpără franciza plăteşte în acelaşi timp tere­nul unde este amplasată, care aparţine companiei lui Ray Kroc.
În prezent, McDonald's este cel mai important proprietar imobiliar din lume, având un teren chiar mai întins decât Biserica Catolică. În prezent, McDonald's deţine cele mai im­portante intersecţii sau colţuri de stradă din America, dar şi din alte locuri din lume.
Keith îmi povestea că a fost una dintre cele mai impor­tante lecţii din viaţa sa. În prezent, Keith deţine spălătorii de maşini, dar adevărata lui afacere constă în terenul pe care se află aceste spălătorii de maşini.
Am încheiat capitolul precedent cu graficele care ilustrau faptul că majoritatea oamenilor muncesc pentru oricine altci­neva în afară de ei înşişi. Mai întâi, muncesc pentru proprie­tarii companiei, apoi pentru stat prin impozite şi, în final, pentru bancă, pentru că acolo se află ipoteca lor.
Când eram copil, nu aveam nici un McDonald's în apro­piere. Şi totuşi, tatăl meu cel bogat ne-a învăţat aceeaşi lecţie ca şi cea la care s-a referit Ray Kroc la Universitatea Texas. Acesta este secretul nr. 3 al celor bogaţi.
Secretul este următorul: „Vezi-ţi singur de afacerea ta.” Problemele financiare sunt adesea rezultatul direct al faptului că oamenii muncesc o viaţă întreagă pentru altcineva. La sfârşit, cei mai mulţi nu se vor alege cu nimic de pe urma muncii lor.
Din nou un desen face mai mult decât o mie de cuvinte. Iată un grafic al declaraţiei de venit şi al bilanţului prin care se poate exprima cel mai bine sfatul lui Ray Kroc.


Actualul nostru sistem de învăţământ se concentrează asupra pregătirii tineretului pentru obţinerea unei slujbe bune prin dezvoltarea capacităţii intelectuale. Întreaga lor existenţă se va învârti în jurul salariilor sau, aşa cum am descris anterior, în jurul coloanei de venit. După dezvoltarea capacităţii intelectuale, se urmăreşte un nivel superior de educaţie pentru a îmbunătăţi abilităţile profesionale. Ei stu­diază pentru a deveni ingineri, oameni de ştiinţă, bucătari, poliţişti, artişti, scriitori ş.a.m.d. Aceste abilităţi profesionale le permit să intre pe piaţa forţei de muncă şi să muncească pentru bani.
Există o mare diferenţă între profesie şi afacere. Adesea, îi întreb pe oameni: „Cu ce te ocupi?”, şi ei îmi răspund: „A, sunt bancher.” Apoi îi întreb dacă sunt proprietarii băncii, şi ei de obicei îmi răspund: „Nu, lucrez acolo.”
În acest moment înseamnă că ei fac o confuzie între pro­fesie şi afacere. Ca profesie pot fi bancheri, dar trebuie să aibă şi o afacere a lor. Ray Kroc a explicat foarte clar diferenţa dintre profesie şi afacere în cazul lui. Profesia lui a rămas aceeaşi. El era agent de vânzări. La un moment dat, a vândut mixere pentru îngheţată şi apoi a început să vândă francize de hamburgheri. Dar în vreme ce profesia lui era să vândă francize de hamburgheri, afacerea lui era să acumuleze proprietăţi sub forma unui venit care să producă.
Problema cu şcoala este că adesea devii ceea ce studiezi. Deci dacă studiaţi, de exemplu, bucătăria, deveniţi bucătari. Dacă studiaţi dreptul, deveniţi avocaţi. Şi dacă faceţi şcoala de mecanici auto, deveniţi mecanici. Greşeala apare în mo­mentul în care deveniţi ceea ce învăţaţi, uitând să vă ocupaţi de afacerea personală. Oamenii îşi petrec întreaga viaţă ocupându-se de afacerile altora şi îmbogăţindu-i pe aceştia.
Pentru a obţine o siguranţă financiară, oamenii trebuie să-şi vadă de afacerea lor. Afacerea voastră se învârteşte în jurul coloanei de active, spre deosebire de coloana de venit. Aşa cum declaram şi mai înainte, regula nr. 1 este să cunoşti diferenţa dintre active şi pasive şi să cumperi active. Cei bo­gaţi se concentrează asupra coloanei de active, în vreme ce toţi ceilalţi se concentrează asupra declaraţiilor de venit.
De aceea auzim adesea: „Am nevoie de o mărire de lea­fă”, „Dacă m-ar avansa şi pe mine”, „Am să mă apuc iar de şcoală, ca să fiu mai bine pregătit pentru a obţine o slujbă mai bună”, „Am să fac ore suplimentare”, „Poate reuşesc să îmi mai iau o slujbă”, „În două săptămâni îmi dau demisia, am găsit o slujbă unde sunt plătit mai bine.”
În unele cercuri, acestea sunt nişte idei de bun simţ. Şi to­tuşi, dacă îl veţi asculta pe Ray Kroc, vă veţi da seama că încă nu vă vedeţi de afacerea voastră. Aceste idei continuă să se concentreze pe coloana de venit şi nu vor ajuta persoana res­pectivă să obţină o siguranţă financiară mai mare decât în cazul în care banii suplimentari sunt folosiţi pentru achiziţio­narea unor active generatoare de venit.
Motivul principal pentru care oamenii săraci sau din pă­tura mijlocie continuă să fie conservatori din punct de vedere fiscal - ceea ce înseamnă: „Nu-mi pot permite să-mi asum riscuri” - este că nu au o educaţie financiară minimă. Trebu­ie să se agaţe de slujbele lor. Trebuie să nu-şi asume riscuri.
Atunci când a ajuns „la modă” reducerea de personal, mi­lioane de muncitori au descoperit că aşa-zisul cel mai impor­tant activ al lor, casa, îi înghiţea de vii. Activul lor, casa, con­tinua să-i coste bani lună de lună. Maşina lor, un alt „activ”, îi costa şi ea ochii din cap. Crosele de golf din garaj, care cos­taseră 1.000 de dolari, acum nu mai valorau 1.000 de dolari. Fără siguranţa slujbei, nu aveau pe ce se sprijini. Ceea ce li se păruseră nişte active nu le puteau fi de ajutor pentru a supravieţui într-un moment de criză financiară.
Presupun că cei mai mulţi dintre noi au completat câte o cerere de împrumut la bancă pentru a cumpăra o casă sau o maşină. E interesant de urmărit ce scrie în coloana „valoare netă”. Este interesant pentru că astfel constatăm ce acceptă; banca şi practicile contabile drept active.
Într-o bună zi, vrând să obţin un împrumut, mi-am dat seama că situaţia mea financiară nu se prezenta prea bine. Astfel încât am adăugat crosele cele noi de golf, colecţia mea de tablouri, cărţile, combina, televizorul, costumele Armani, ceasurile, pantofii şi alte bunuri personale ca să îngroş numă­rul lucrurilor din coloana activelor.
Mi s-a refuzat însă împrumutul pentru că investisem prea mult în proprietăţi imobiliare. Comisiei de împrumuturi nu i-a convenit că am investit atât de mulţi bani în apartamente. Ea vroia să ştie de ce nu am şi eu o slujbă normală, cu un salariu. Nu au luat în considerare costumele Armani, crosele de golf sau colecţia de artă. Viaţa devine foarte dură atunci când nu corespunzi profilului „standard”.
Mă ia cu frig de fiecare dată când aud pe cineva că-mi spu­ne că valoarea sa netă este de un milion de dolari, sau de 100.000 de dolari, sau cât o fi. Unul dintre principalele motive pentru care valoarea netă nu este corectă e faptul că atunci când în­cepi să-ţi vinzi bunurile eşti taxat pentru fiecare câştig în parte.
Foarte mulţi oameni s-au aruncat singuri în necazuri fi­nanciare atunci când li s-a micşorat venitul. Pentru a-şi spori banii lichizi, ei îşi vând activele. Mai întâi, bunurile personale pot fi vândute în general doar la o valoare mai mică decât aceea care apărea în lista balanţei personale a veniturilor şi cheltuielilor. Dacă există însă un câştig din vânzarea bunurilor, el e din nou impozitat. Prin urmare, statul îşi ia din nou par­tea sa din câştig, reducându-se astfel suma disponibilă pentru a scăpa de datorii. De aceea spun că, în general, valoarea netă a cuiva este adesea mai mică decât crede.
Începeţi să vă preocupaţi de propria voastră afacere. Păstraţi-vă slujba de zi cu zi, dar apucaţi-vă să cumpăraţi active reale şi nu pasive sau bunuri personale care nu mai au aceeaşi valoare reală de îndată ce le aduceţi acasă. O maşină nouă pierde aproximativ 25% din preţul pe care îl plătiţi în momentul în care ieşiţi cu ea din magazin. Nu este un activ real, chiar dacă bancherul vă lasă să o treceţi pe listă. Supor­tul nou de titaniu pentru mingea de golf care valorase 400 de dolari nu mai făcea decât 150 în momentul când am început să-1folosesc.
Adulţi, aveţi grijă să nu faceţi prea multe cheltuieli! Redu­ceţi pasivele şi construiţi cu inteligenţă o bază solidă pentru active. Pentru tinerii care încă mai stau cu părinţii, este im­portant ca aceştia să-i înveţe diferenţa dintre active şi pasive. Determinaţi-i să îşi construiască o coloană solidă de active înainte de a pleca la casa lor, de a se căsători, de a-şi cumpăra o locuinţă, de a avea copii şi de a se trezi într-o situaţie financiară riscantă, agăţându-se cu disperare de slujbă şi cumpărând totul pe credit. Am văzut atât de multe cupluri tinere care se căsătoresc şi cad în capcana unui stil de viaţă care nu le mai dă posibilitatea de a ieşi din datorii aproape tot restul existenţei lor active.
În majoritatea cazurilor, de îndată ce şi ultimul copil plea­că din casă, părinţii îşi dau seama că nu sunt bine pregătiţi pentru pensie şi încep să se străduiască să pună nişte bani deoparte. Apoi, propriii lor părinţi se îmbolnăvesc şi se tre­zesc cu noi răspunderi.
Aşadar, ce fel de bunuri v-aş sugera să achiziţionaţi voi şi copiii voştri? În lumea mea, activele reale se împart în mai multe categorii:

1. Afacerile care nu presupun prezenţa mea. Le am, dar sunt conduse de alte persoane. Dacă ar trebui să mun­cesc acolo, n-ar mai fi o afacere, ar deveni o slujbă.
2. Acţiuni.
3. Obligaţiuni.
4. Fonduri mutuale.
5. Venituri ce generează proprietăţi imobiliare.
6. Depuneri.
7. Drepturi de autor de pe urma proprietăţilor intelectuale cum ar fi muzică, scenarii, brevete.
8. Şi orice altceva are valoare, produce venit sau creşte ca valoare şi este oricând vandabil.

Copil fiind, tatăl meu cu şcoală m-a încurajat să-mi găsesc o slujbă sigură. Pe de altă parte, tatăl meu bogat m-a încura­jat să achiziţionez activele care îmi plac. „Dacă nu-ţi vor plăcea, nu vei avea grijă de ele.” Am adunat proprietăţi imobi­liare pentru că îmi plac clădirile şi pământul. Îmi place să le cumpăr pentru ele însele. Aş fi în stare să mă uit toată ziua la clădiri. Atunci când intervin probleme, ele nu sunt atât de gra­ve încât să-mi afecteze plăcerea de a avea proprietăţi imobi­liare. Cui nu-i plac proprietăţile imobiliare ar fi mai bine să nu le cumpere.
Îmi plac acţiunile de la companiile mici, mai ales de la cele care abia s-au pus pe picioare. Acesta este motivul pen­tru care sunt antreprenor şi nu am firma mea. În primii ani, am lucrat la companii mari, cum ar fi Standard Oil din Ca­lifornia, la Marina Comercială Americană şi la Compania Xerox. Mi-a făcut plăcere să lucrez pentru ei şi am nişte amintiri frumoase, dar ştiu că nu sunt genul să am o com­panie, îmi place să pun pe picioare o companie, dar nu să o conduc. De aceea, de obicei cumpăr acţiuni de la companiile mici, pe care uneori chiar eu le aduc pe piaţă. Averile se fac din noile emisiuni de acţiuni şi îmi place jocul acesta. Multor oameni le e frică de companiile mici; le consideră riscante şi aşa şi sunt. Dar riscul se diminuează întotdeauna dacă îţi plac lucrurile în care investeşti, le înţelegi şi cunoşti jocul. În ce priveşte companiile mici, strategia mea de investiţii este să renunţ la acţiuni într-un an. În cazul proprietăţilor imobilia­re, pe de altă parte, strategia mea este de a începe cu puţin şi de a ţine proprietăţile până le creşte valoarea, întârziind astfel plata impozitelor pe venit. Acest lucru permite ca valoarea să crească semnificativ. De obicei, păstrez o proprietate ceva mai puţin de şapte ani.
Ani de zile, chiar când lucram în Marina Comercială Ame­ricană sau la Compania Xerox, am făcut ceea ce-mi recoman­dase tatăl bogat. Mi-am păstrat slujba, dar mi-am văzut şi de afacerea mea. Acţionam în coloana activelor. Negociam bu­nuri imobiliare şi acţiuni nu prea mari. Întotdeauna tatăl bo­gat a subliniat faptul că este extrem de important să cunoşti ABC-ul financiar. Cu cât înţelegeam mai bine contabilitatea şi managementul banilor lichizi, cu atât reuşeam să analizez mai bine investiţiile; în cele din urmă m-am apucat şi de con­struirea propriei mele companii.
Nu sfătuiesc pe nimeni însă să se apuce de o companie dacă nu îşi doreşte asta cu adevărat. Cum ştiu multe despre felul cum se conduce o companie, nu aş îndemna pe nimeni să o facă. Există momente în care cei care nu-şi găsesc de lu­cru nu mai au decât soluţia să-şi facă o firmă. Şansele de reu­şită sunt minime: nouă din 10 companii dau faliment în cinci ani. Dintre cele care supravieţuiesc celor cinci ani, nouă din 10 dau şi ele faliment până la urmă. Deci numai dacă ţineţi cu tot dinadinsul să aveţi firma voastră vă recomand să vă apu­caţi de aşa ceva. Altfel, vedeţi-vă de slujbă şi de afacerea pe care o aveţi.
Atunci când spun să vă vedeţi de afacerea voastră vreau să spun să construiţi în aşa fel încât coloana activelor să fie una solidă. De îndată ce un dolar intră acolo, nu-1 mai lăsaţi să iasă. Socotiţi în felul următor: orice dolar care intră în coloana activelor devine angajatul vostru. Cel mai bun lucru este ca banii să muncească 24 de ore din 24 şi asta de-a lun­gul mai multor generaţii. Păstraţi‑vă slujba, munciţi serios, dar construiţi în coloana activelor.
Pe măsură ce circuitul banilor se extinde, puteţi să vă per­miteţi şi luxul. Important de reţinut este că oamenii bogaţi îşi permit asemenea achiziţii la sfârşit, în vreme ce săracii sau cei din pătura mijlocie le cumpără de la început. Cei săraci şi cei din clasa de mijloc îşi cumpără lucruri luxoase, cum ar fi case mari, diamante, blănuri, bijuterii sau ambarcaţiuni, pentru că vor să pară bogaţi. Ei par bogaţi, dar în realitate se îndatore­ază şi mai tare. Cei bogaţi cu adevărat, adică pe termen lung, mai întâi îşi construiesc solid coloana de active. Apoi, din ve­nitul generat din active, îşi cumpără obiecte de lux. Cei săraci şi cei din pătura de mijloc şi le cumpără din propria lor su­doare şi din ceea ce ar trebui să lase moştenire copiilor.
Obiectele de lux ar trebui să fie o răsplată pentru o inves­tiţie sau pentru dezvoltarea unor active reale. De exemplu, atunci când soţia mea şi cu mine am avut nişte bani în plus proveniţi din apartamentele noastre, ea s-a dus şi şi-a cum­părat un Mercedes. Asta n-a însemnat o muncă suplimenta­ră sau un risc pentru ea, pentru că practic apartamentele i-au cumpărat maşina. E drept însă că a trebuit să aştepte patru ani până ce investiţia de portofoliu să ajungă suficient de mare încât să existe un circuit financiar suplimentar pentru achitarea maşinii. Acest obiect de lux, Mercedes-ul, a fost însă o adevărată răsplată, pentru că a dovedit că ea ştie să sporească activele. Acum, maşina înseamnă mai mult decât un automobil frumos. Înseamnă că şi-a folosit inteligenţa financiară pentru a-şi putea permite un automobil de lux. Majoritatea oamenilor sunt însă impulsivi şi se duc pur şi simplu şi-şi cumpără o maşină nouă sau alt obiect de lux pe datorie. Se simt plictisiţi şi vor o jucărie nouă. Cumpărarea unui obiect de lux pe datorie face ca persoana respectivă, mai devreme sau mai târziu, să urască acel obiect, pentru că dato­ria respectivă devine o povară financiară.
După ce v-aţi acordat un răgaz, aţi investit şi aţi constru­it o afacere, înseamnă că sunteţi pregătiţi să adăugaţi şi tuşa finala, magică - cel mai mare secret al oamenilor bogaţi. Acest secret îi face pe cei bogaţi să fie cu mult înaintea celor­lalţi. Este vorba de răsplata de la capătul drumului pentru faptul că aţi acordat timp şi sârguinţă afacerii voastre.

CAPITOLUL 5
LECŢIA 4

Istoria impozitelor şi puterea companiilor

Îmi amintesc că la şcoală mi s-a spus povestea lui Robin Hood şi a oamenilor săi. Învăţătorul spunea că e vorba de­spre o poveste minunată şi că eroul era unul romantic, de ge­nul lui Kevin Costner, care îi jefuia pe cei bogaţi pentru a le da celor săraci. Tatăl meu bogat nu-1 considera pe Robin Hood un erou. Zicea că e un escroc.
Robin Hood nu mai e demult, dar au rămas urmaşii lui. Oare de câte ori nu-i aud pe oameni spunând: „De ce n-ar plă­ti cei bogaţi pentru asta?” Sau: „Cei bogaţi ar trebui să plă­tească mai multe impozite şi să mai dea şi săracilor.”
Această idee de „Robin Hood”, respectiv de a lua de la cei bogaţi pentru a le da celor săraci, a adus multă suferinţă ce­lor săraci şi celor din clasa mijlocie. Motivul pentru care clasa de mijloc are de plătit atât de multe impozite este că Robin Hood a fost idealizat. Realitatea este că oamenii bogaţi nu sunt impozitaţi. Cei din clasa de mijloc plătesc pentru cei să­raci, în special cei cu şcoală şi cu un venit mare.
Pentru a înţelege cu adevărat cum merg lucrurile, va tre­bui să privim din nou dintr-o perspectivă istorică. Trebuie să analizăm istoria impozitelor. Chiar dacă tatăl meu cu multă şcoală era un expert în istoria educaţiei, tatăl meu bogat se considera un expert în istoria impozitelor.
Tatăl cel bogat ne-a explicat mie şi lui Mike că în Anglia şi în America impozitele nu există dintotdeauna. Din când în când, apăreau nişte taxe temporare, percepute pentru plata războaielor. Regele sau preşedintele dădea de ştire că toată lumea trebuie să „contribuie”. Taxele au fost percepute în Marea Britanie pentru prima dată în timpul războiului împotriva lui Napoleon, adică între 1799 şi 1816, iar în America, pentru plata Războiului Civil, între 1861 şi 1865.
În 1874, Anglia a început sa perceapă permanent impozi­te pe venit de la cetăţenii săi. În 1913, impozitul pe venit a devenit permanent şi în Statele Unite, odată cu adoptarea celui de-al 16‑lea Amendament al Constituţiei. La început, americanii au fost împotriva impozitelor. Taxa excesivă pe ceai a generat celebra întâmplare din portul Boston, incident care a stat la baza Revoluţiei americane. Au fost necesari aproape 50 de ani, atât în Anglia cât şi în Statele Unite, pentru ca ideea unui impozit permanent pe venit să fie împământenită.
Aceste date istorice omit însă să dezvăluie faptul că impo­zitele erau percepute iniţial doar de la cei bogaţi. Tocmai la acest punct ţinea foarte mult tatăl bogat. Trebuia ca eu şi Mike să înţelegem bine povestea asta. El ne-a explicat că ideea impozitelor a devenit populară şi acceptată de majoritate atunci când celor săraci şi celor din clasa de mijloc li s-a spus că impozitele au fost create pentru a-i pedepsi pe cei bo­gaţi. Aşa au votat masele această lege, care a devenit legală din punct de vedere constituţional. Deşi ea urmărea iniţial pedepsirea celor bogaţi, în realitate i-a pedepsit tocmai pe cei care au votat-o, respectiv pe cei săraci şi pe cei din clasa mij­locie.
„De îndată ce statul a prins gustul banilor, i s-a deschis apetitul”, spunea tatăl cel bogat. „Tatăl tău şi cu mine facem parte din tabere opuse. El este un birocrat al statului, iar eu sunt un capitalist. Noi suntem plătiţi, dar reuşita noastră este măsurată printr-un comportament total diferit. El este plătit ca să cheltuiască banii şi să angajeze oameni. Cu cât cheltu­ieşte mai mult, cu atât angajează mai mulţi oameni şi cu atât devine mai mare organizaţia sa. La nivelul statului, cu cât organizaţia este mai mare, cu atât este mai respectată. Pe de altă parte, la nivelul companiei mele, cu cât angajez mai puţini oameni, cu atât cheltuiesc mai puţini bani şi cu atât sunt mai respectat de către investitorii mei. De asta nu-mi plac cei care lucrează pentru guvern. Ei au cu totul alte obiective decât majoritatea oamenilor de afaceri. Pe măsură ce guvernul creşte, are nevoie de impozite în dolari tot mai mari pentru a se întreţine.”
Tatăl meu cu şcoală credea sincer că statul ar trebui să-i ajute pe oameni. El îl îndrăgea în special pe John F. Kennedy, pentru ideea lui cu Corpurile Păcii. Îi plăcuse atât de mult ideea asta, încât şi el şi mama lucrau pentru Corpurile Păcii, pregătind voluntari pentru Malaezia, Thailanda şi Filipine. Veşnic se zbătea să obţină noi fonduri şi creşterea bugetului pentru a angaja mai multă lume, atât în Departamentul Edu­caţiei, cât şi în Corpurile Păcii. Asta era slujba lui.
Încă de când aveam 10 ani îl auzeam pe tatăl meu cel bo­gat spunând că persoanele care lucrează pentru stat nu sunt decât nişte hoţi leneşi, în vreme ce tatăl meu cel sărac zicea că oamenii bogaţi sunt nişte escroci hrăpăreţi, care ar trebui să fie puşi să plătească impozite mai mari. Ambele tabere aveau puncte de vedere solide. Era greu să munceşti pentru unul dintre cei mai mari capitalişti din oraş şi să te întorci acasă la un tată care era un important reprezentant guvernamental. Nu era deloc simplu să îţi dai seama pe cine trebuie, de fapt, să crezi.
Şi totuşi, atunci când analizezi istoria impozitelor, ţi se re­velează o perspectivă interesantă. Aşa cum spuneam, vota­rea legii impozitelor fusese posibilă doar pentru că masele au crezut în teoria lui Robin Hood asupra economiei, respectiv în luatul de la cei bogaţi pentru a li se da tuturor celorlalţi. Problema era că apetitul statului pentru bani era atât de mare, încât impozitele au fost percepute în curând şi de la cla­sa de mijloc, şi de acolo mai departe, „tot mai jos”.
Pe de altă parte, cei bogaţi au văzut în asta o oportunitate. Ei n-au jucat după aceleaşi reguli. Aşa cum menţionam, cei bogaţi ştiau deja ce înseamnă companiile, pentru că ele exis­tau încă de pe vremea corăbiilor. Cei bogaţi au creat aceste companii ca mijloc pentru a-şi limita riscurile în privinţa bu­nurilor la fiecare transport. Cei bogaţi şi-au băgat banii în companii pentru finanţarea călătoriilor. Companiile angajau apoi echipajul, care pleca în Lumea Nouă să caute comori. Dacă se scufunda corabia, echipajul îşi putea pierde viaţa, în schimb, pierderea celor bogaţi era limitată exclusiv la banii investiţi în călătoria respectivă. Graficul care urmează arată felul în care este structurată o companie neţinând seama de declaraţia de venit şi de bilanţ.


Ceea ce-i face pe cei bogaţi să aibă un avantaj net asupra celor săraci şi a clasei de mijloc este faptul că ei ştiu care este puterea structurii legale a companiei. Cum eu am avut doi taţi care m‑au învăţat, unul socialist şi unul capitalist, am început repede să-mi dau seama că filozofia celui capitalist avea mai multă logică financiară. Mi se părea că, în final, socialiştii se pedepsesc singuri din cauza lipsei unei educaţii financiare. Indiferent ce ar spune mulţimea în legătură cu „Luaţi de la cei bogaţi”, aceştia din urmă găsesc întotdeauna o posibilitate de a-i păcăli. Astfel, impozitele au fost percepu­te în final de la clasa de mijloc. Cei bogaţi au reuşit să-i păcă­lească pe intelectuali pur şi simplu pentru că înţelegeau pu­terea banilor, o materie care nu se învaţă la şcoală.
Cum au reuşit cei bogaţi să-i păcălească pe intelectuali? De îndată ce a trecut legea impozitării „de la cei bogaţi”, numerarul a început să curgă în visteria statului. Iniţial, oame­nii au fost foarte încântaţi. Banii erau manevraţi de angajaţii guvernamentali şi de cei bogaţi. Către angajaţii guverna­mentali banii se întorceau sub formă de slujbe şi pensii. Către cei bogaţi, prin intermediul fabricilor care primeau contracte guvernamentale. Statul devenise o mare visterie de bani, dar rămânea problema managementului acestor bani. Aici nu exista o nouă circulaţie a banilor. Cu alte cuvinte, politica sta­tului, pusă în aplicare prin intermediul funcţionarilor guver­namentali, este de a nu avea un excedent de bani. Dacă nu reuşeai să-ţi cheltuieşti fondul alocat, riscai să îl pierzi la ur­mătoarea împărţire a bugetului. Şi categoric nu puteai fi con­siderat un funcţionar eficient. Pe de altă parte, oamenii de afaceri sunt răsplătiţi atunci când au bani excedentar şi sunt lăudaţi pentru eficienţa lor.
Pe măsură ce acest cerc al cheltuielilor guvernamentale se lărgea, nevoia de bani creştea, iar ideea „Taxării celor bogaţi” a fost modificată pentru a include şi nivelele mai mici de ve­nit, respectiv veniturile celor care o votaseră, ale celor săraci şi ale clasei de mijloc.
Adevăraţii capitalişti şi-au folosit cunoştinţele financiare pentru a descoperi pur şi simplu o soluţie salvatoare. Ei s-au reîntors la umbrela corporaţiilor. Acestea sunt cele care îi pro­tejează pe cei bogaţi. Ceea ce nu ştiu însă cei care n-au avut niciodată o corporaţie este că, de fapt, aceste companii nu există. Ele sunt doar nişte dosare cu câteva acte legale înregis­trate de un birou de avocatură şi de o agenţie guvernamen­tală. Ele nu au nevoie de o clădire şi de un nume. Nu e ca în cazul unei fabrici sau al unui grup de persoane. O companie este un document legal care creează un corp legal fără suflet. Din nou averea celor bogaţi era protejată. Din nou a devenit foarte populară utilizarea acestor corporaţii - odată ce a fost aprobată legea impozitării venitului permanent - pentru că impozitul pe venitul corporaţiei este mai mic decât cel pe ve­nitul individual. În plus, aşa cum spuneam şi mai înainte, anumite cheltuieli puteau fi făcute cu dolari preimpozitaţi la nivel de corporaţii.
Acest război între cei care au şi cei care n-au durează de sute de ani. Este vorba de tabăra mulţimii lui „Luaţi de la bogaţi” faţă în faţă cu cei bogaţi. Bătălia are loc de fiecare dată când se fac legi noi. Lupta nu va înceta niciodată. Problema este că au întotdeauna de pierdut cei care sunt neinformaţi. Cei care se scoală în fiecare dimineaţă şi merg sârguincios la muncă şi plătesc impozite. Dacă ar înţelege felul cum acţio­nează cei bogaţi, ar putea proceda şi ei la fel şi s-ar afla pe drumul cel bun, respectiv cel al independenţei financiare. De asta mă irită de fiecare dată când aud un părinte care îşi sfă­tuieşte copilul să meargă la şcoală pentru a-şi găsi o slujbă si­gură. Un angajat cu o slujbă sigură, dar fără un fundament de cunoştinţe financiare, n-are nici o scăpare.
Americanii obişnuiţi de astăzi muncesc între cinci şi şase luni pentru stat, ca să-şi poată plăti impozitele. După părerea mea, este o perioadă prea lungă. Cu cât munciţi mai mult, cu atât plătiţi mai mult la stat. De aceea consider că ideea „Luaţi de la bogaţi” a avut un efect negativ chiar asupra celor care au votat-o.
De fiecare dată când oamenii încearcă să-i pedepsească pe cei bogaţi, aceştia nu cedează, ci reacţionează. Ei au banii, puterea şi dorinţa de a schimba lucrurile. Ei nu stau cu bra­ţele încrucişate, plătind de bună voie impozite şi mai mari. Ei caută soluţii pentru a reduce povara impozitelor lor. Anga­jează avocaţi şi contabili deştepţi şi îi conving pe politicieni să schimbe legile sau să creeze subterfugii legale. Ei au resur­sele necesare pentru a produce schimbarea.
În Statele Unite Legea Impozitelor permite, de asemenea, şi alte modalităţi de a economisi la plata taxelor. Aceste vehi­cule sunt disponibile oricui, dar de obicei nu sunt aplicate de­cât de cei bogaţi, pentru că ei îşi văd de afacerea lor. De exem­plu „1031” - în jargon, expresia folosită pentru Articolul 1031 din Codul Veniturilor Interne - îi permite unui vânzător să amâne plata impozitelor pe vânzarea unei proprietăţi imobiliare atunci când ea este schimbată, cu o creştere de ca­pital, pe o proprietate mai costisitoare. Proprietăţile imobilia­re sunt un vehicul pentru investiţii, ele permiţând mari avan­taje fiscale. Atâta vreme cât tranzacţiile se fac pe o valoare mai mare, nu veţi fi impozitaţi pe câştig până la lichidare. Cei care nu profită de aceste avantaje fiscale oferite în mod legal pierd o mare şansă de a-si consolida coloana activelor.
Cei săraci şi clasa de mijloc nu au aceleaşi resurse. Ei stau şi acceptă ca acele guvernamentale să le intre în braţ şi să-şi doneze sângele. În prezent, sunt permanent şocat de numărul celor care plătesc impozite mai mari sau beneficiază doar de puţine reduceri pur şi simplu pentru că se tem de Stat. Ştiu cât de înspăimântător şi cât de mult intimidează un agent guvernamental de la Fisc. Am prieteni care au dat faliment şi apoi au descoperit că era o greşeală a Statului. Eu înţeleg toa­te aceste lucruri. Dar mi se pare prea mult să se muncească din ianuarie până la jumătatea lui mai pentru a se plăti aceas­tă formă de intimidare. Tatăl meu cel sărac nu a reacţionat niciodată în asemenea situaţii. Nici cel bogat, de altfel. Doar că acesta din urmă a acţionat mai inteligent prin intermediul corporaţiilor - cel mai mare secret al celor bogaţi.
Poate vă mai amintiţi de prima lecţie pe care am învăţat-o de la tatăl meu cel bogat. Aveam 9 ani şi a trebuit să stau să-1 aştept să catadicsească să-mi vorbească. Adesea stăteam la el în birou aşteptând să „se ia de mine”. Mă ignora înadins. Vro­ia să-i recunosc puterea pentru ca într-o bună zi să deţin această putere. În toţi anii în care am învăţat de la el, mi-a amintit mereu că puterea înseamnă cunoaştere. Odată cu banii, capeţi şi multă putere care presupune cunoaştere în a păstra banii şi a-i înmulţi. Fără această cunoaştere, lumea face ce vrea din tine. Tatăl cel bogat ne amintea mereu lui Mike şi mie că oamenii cei mai duri nu erau şeful sau supra­veghetorul, ci cei de la Fisc. Aceştia întotdeauna sunt gata să-ţi ia şi mai mult, dacă îi laşi.
Prima lecţie despre a pune banii să muncească pentru tine, spre deosebire de a munci pentru bani, constă de fapt în putere. Dacă munceşti pentru bani, puterea este în mâinile patronului. Dacă banii muncesc pentru tine, păstrezi şi deţii puterea.
Odată ce am devenit conştienţi de puterea banilor care muncesc pentru noi, el a dorit să fim inteligenţi din punct de vedere financiar şi să nu ne lăsăm la cheremul durilor. Tre­buie să cunoaşteţi legea şi felul cum funcţionează ea. Dacă sunteţi neştiutori, sunteţi şi uşor de manevrat. Dacă ştiţi despre ce e vorba, măcar aveţi ocazia să vă luptaţi. De asta îi şi plătea atât de bine pe contabilii şi pe avocaţii cei deştepţi. Era mai puţin costisitor să-i plătească pe ei decât să plătească Sta­tului. Lecţia cea mai bună pentru mine şi pe care am folosit-o cel mai des în viaţă a fost: „Fii deştept şi nu vei mai fi la che­remul altora.” El cunoştea legea pentru că era un cetăţean care respecta legea. El ştia legea pentru că era costisitor să nu o cunoşti. „Atunci când ştii că ai dreptate nu te temi să reacţionezi.” Chiar şi atunci când vorbeşti despre Robin Hood şi despre banda lui.
Tatăl meu cu multă şcoală m-a încurajat mereu să-mi gă­sesc o slujbă sigură la o companie puternică. El mi-a expus importanţa „muncii din greu pentru a ajunge în fruntea com­paniei”. Ceea ce nu a înţeles el este că atunci când te bizui doar pe leafa primită din partea patronului unei companii devii de fapt o foarte docilă vacă de muls.
Când i-am spus tatălui meu bogat despre sfatul tatălui meu bun, el a râs plin de satisfacţie şi a adăugat: „De ce n-ai avea compania respectivă?”
Copil fiind, nu am înţeles ce vroia să spună tatăl cel bogat când vorbea despre deţinerea unei companii. Mi se părea o idee imposibilă şi mă intimida. Deşi mă fascina această solu­ţie, în prima tinereţe nu vedeam deloc posibil ca nişte adulţi să muncească într-o bună zi pentru o companie al cărei pro­prietar să fiu chiar eu.
Adevărul este că dacă nu ar fi fost tatăl cel bogat, proba­bil că aş fi urmat sfatul tatălui cu şcoală. Faptul că tatăl cel bogat îmi amintea din când în când ca aş putea avea o compa­nie m-a determinat s-o apuc pe alt drum. Când am împlinit 15 sau 16 ani, ştiam deja că nu voi mai merge pe drumul pe care mi-1 sugerase tatăl meu cu studii. Nu ştiam prea bine cum o voi face, dar eram hotărât să nu mă îndrept pe calea pe care o aleseseră majoritatea colegilor mei de clasă. Această decizie mi-a schimbat întreaga existenţă. Abia când am ajuns pe la douăzeci şi ceva de ani, sfatul tatălui bogat a început să prindă mai mult contur, să mi se pară mai logic. Tocmai ple­casem de la Marina Comercială Americană şi lucram pentru Xerox. Câştigam o mulţime de bani, dar de câte ori mă uitam pe statul de plată eram dezamăgit. Reţinerile din salariu erau foarte mari si cu cât munceam mai mult, ele creşteau. Pe măsură ce reuşeam mai bine profesional, şefii mei vorbeau despre avansări şi măriri de salariu. Sigur că asta mă măgulea, dar parcă îl auzeam pe tatăl meu bogat cum mă întreabă: „Pentru cine munceşti tu de fapt? Pe cine îmbogăţeşti?”
În 1974, când încă lucram la Xerox, mi-am deschis prima firmă şi am început „să îmi văd de propria mea afacere”. Existau deja câteva active în coloana respectivă, dar acum eram hotărât să mă concentrez asupra sporirii lor. Lefurile cu toate impozitele lor de-a lungul anilor m-au făcut să înţeleg logica sfatului tatălui celui bogat. N-aş fi putut să-mi văd viitorul dacă aş fi urmat sfatul tatălui meu cel educat.
Mulţi patroni socotesc că dacă-şi sfătuiesc angajaţii să-şi vadă de propria afacere acest lucru le dăunează lor ca firmă. Probabil că aşa şi este, în unele cazuri. În ceea ce mă priveşte, faptul că mi-am văzut de afacerea mea şi mi-am sporit acti­vele m-a făcut să fiu un şi mai bun angajat. Acum aveam un scop precis. Veneam cât se poate de devreme şi munceam cu sârguinţă, adunând cât mai mulţi bani, ca să pot să încep să investesc în proprietăţi imobiliare. Hawaii-ul tocmai cunoş­tea o perioadă de înflorire şi prin urmare se puteau face averi serioase. Cu cât îmi dădeam seama de cât de înfloritoare este situaţia, cu atât vindeam mai multe copiatoare marca Xerox. Cu cât vindeam mai multe, cu atât câştigam mai mulţi bani şi, evident, cu atât plăteam mai multe impozite pe leafă. Asta însă mi-a dat o idee. Vroiam atât de mult să scap din capcana angajatului, încât am muncit mai mult, şi nu mai puţin. În 1978, eram unul dintre primii cinci agenţi de vânzări, adesea chiar nr. 1. Îmi doream din răsputeri să scap din cursa şobo­lanului.
În mai puţin de trei ani am câştigat cu firma mea cea mică, una de proprietăţi imobiliare, mai mult decât în toţi anii munciţi la compania Xerox. Banii pe care îi făceam în coloana activelor prin firma mea munceau în favoarea mea. Pentru ei nu trebuia să bat pe la uşi ca să vând copiatoare. Sfatul tatălui bogat avea dintr-odată mult mai multă logică. Curând, cir­cuitul banilor din proprietăţile mele avea să fie atât de mare, încât prin companie am reuşit să-mi cumpăr primul Porsche. Colegii mei de la compania Xerox, respectiv cei de la vânzări, credeau că mi-am investit comisioanele în acest automobil. Nu era cazul. Eu îmi investeam comisioanele în active.
Banii mei se străduiau serios să producă alţi bani. Fiecare dolar din coloana activelor devenea un angajat de nădejde, care se străduia din răsputeri să adune cât mai mulţi angajaţi şi să-i cumpere şefului un Porsche nou cu dolarii respectivi înainte de a fi impozitaţi. Am început să muncesc cu şi mai mult elan pentru Xerox. Planul funcţiona şi Porsche-ul meu era o dovadă grăitoare.
Folosind lecţiile pe care le-am învăţat de la tatăl cel bogat, am reuşit să ies din „proverbiala cursă a şobolanului”, res­pectiv aceea de a fi veşnic angajat. Acest lucru a fost posibil datorită unor cunoştinţe financiare solide dobândite prin in­termediul acelor lecţii. Fără ele - pe care le numeam coefi­cient de inteligenţă financiară (IQ financiar) - drumul spre independenţa financiară ar fi fost mult mai greu. În prezent, îi învăţ pe alţii în cadrul seminariilor financiare pe care le ţin, cu speranţa că aş putea să le împărtăşesc din cunoaşterea mea. De câte ori susţin o conferinţă, le reamintesc oamenilor despre IQ-ul financiar şi despre faptul că el presupune cu­noaşterea a patru mari domenii.
Nr. 1 este contabilitatea. Este ceea ce numesc eu ABC-ul financiar, adică datele vitale pentru construirea unui impe­riu. Cu cât răspundeţi pentru o sumă mai mare de bani, cu atât trebuie mai multă acurateţe, pentru că altfel totul se pră­buşeşte. Acesta este lobul stâng al creierului sau detaliile. ABC-ul financiar este capacitatea de a citi şi de a înţelege declaraţiile de venituri. Această capacitate permite identifi­carea punctelor tari şi a punctelor slabe dintr-o afacere.
Nr. 2 este investiţia. Este ceea ce eu numesc ştiinţa bani­lor care fac bani. Aceasta presupune strategii şi formule. Acesta este lobul drept al creierului sau partea creatoare.
Nr. 3 este înţelegerea economiei de piaţă. Aceasta este ştiinţa cererii şi a ofertei. Trebuie cunoscute aspectele „tehni­ce” ale pieţei, care funcţionează emoţional; Păpuşa Tickle Me Elmo, la Crăciunul din 1996, a reprezentat un caz tipic de tehnică a pieţei sau de emoţie care determină piaţa. Celălalt factor de piaţă este simţul „fundamental” sau simţul economic într-o investiţie. Decizia dacă o investiţie merită sau nu porneşte de la un fler bazat pe condiţiile actuale de piaţă.
Mulţi oameni cred că ideile de a investi şi de a înţelege piaţa sunt prea complexe pentru copii. Ei nu-şi dau seama că acestea sunt nişte subiecte pe care copiii le înţeleg intuitiv. Ce­lor care nu ştiu de păpuşa la care mă refeream, am să le spun că este vorba de unul dintre personajele din „Sesame Street”, care a fost masiv mediatizat în rândul copiilor chiar înainte de Crăciun. Aproape toţi copiii îşi doreau una şi o treceau pe lista pentru Moş Crăciun. Mulţi părinţi s-au întrebat dacă nu cumva compania înadins nu a scos produsul pe piaţă, deşi continua să facă reclamă pentru Crăciun. S-a creat panică din pricina marii cereri şi a lipsei ofertei. Neexistând păpuşi de vânzare în magazine, speculanţilor li s-a părut o mare ocazie de a face mici averi pe seama disperării părinţilor. Părinţii ghinionişti care n-au găsit păpuşa au fost obligaţi să cumpere altă jucărie pentru Crăciun. Incredibila popularitate a pă­puşii Tickle Me Elmo mi s-a părut logică, pentru că reprezin­tă un exemplu tipic de analiză a cererii şi ofertei. Acelaşi lu­cru se întâmplă pe piaţa acţiunilor, a obligaţiunilor, imobilia­ră şi a ilustratelor cu jucători de baseball.
Nr. 4 este Legea. De exemplu, folosind o companie şi toate subterfugiile contabile, investiţiile şi pieţele pot duce la o creştere enormă. Cineva care se pricepe la avantaje în dome­niul impozitelor şi la protecţia oferită de o companie se poate îmbogăţi mult mai rapid decât un ins care este un simplu an­gajat sau are o firmă la care este unic acţionar. Este exact ca diferenţa dintre cineva care merge pe jos şi cineva care zboa­ră. Diferenţa este profundă atunci când e vorba de o îmbogă­ţire pe termen lung.
A. Avantajele în domeniul impozitelor. O firmă poate face foarte multe lucruri pe care o persoană fizică nu le poate face. De exemplu, poate plăti cheltuieli înainte de a-şi plăti impozitele. Aceasta este o întreagă zonă de cunoaştere ex­trem de palpitantă, dar nu neapărat utilă, dacă nu există niş­te active solide sau o afacere.
Angajaţii câştigă şi sunt impozitaţi, încercând să trăiască din ceea ce le rămâne. O firmă câştigă, cheltuieşte tot ce poate şi este impozitată pe ceea ce rămâne. Acesta este unul dintre cele mai importante subterfugii legale în ce priveşte impozi­tarea şi pe care cei bogaţi îl folosesc adesea. Firmele sunt uşor de obţinut şi nu sunt costisitoare, dacă investiţiile proprii ge­nerează un bun circuit financiar. De exemplu, atunci când aveţi o firmă proprie - vacanţele sunt întâlniri de lucru în Hawaii. Plata maşinii, asigurările, reparaţiile intră în cheltu­ielile firmei. Înscrierea la un club de sănătate este o cheltuială a firmei. Majoritatea meselor la restaurant sunt plătite parţial de firmă ş.a.m.d. - dar nu uitaţi s-o faceţi legal, cu dolarii dinainte de impozitare.
B. Protecţia împotriva proceselor. Trăim într-o societate pornită pe procese. Fiecare vrea să câştige câte ceva. Cei bo­gaţi îşi ascund în mare parte averea, folosindu-se de diverse soluţii, cum ar fi firmele şi fondurile speciale, pentru a-şi proteja activele de creditori. Când cineva dă în judecată o persoană bogată, aceasta are avocaţi serioşi şi o protecţie legală, ajungându-se adesea la concluzia că bogătaşul respec­tiv nu deţine de fapt nimic. Bogătaşii controlează totul, dar nu deţin nimic. Cei săraci şi clasa de mijloc încearcă să deţină totul pentru a pierde apoi sumele respective în folosul statu­lui sau al celor care îşi fac o plăcere din a-i da în judecată pe cei bogaţi. Ei au învăţat de la Robin Hood. Luaţi de la cei bogaţi şi daţi-le celor săraci. Această carte nu-şi propune în mod special să analizeze datele precise ale înfiinţării unei firme. Dar dacă aveţi nişte active legale, veţi beneficia mai mult de pe urma lor protejându-le totodată prin intermediul unei firme. Există multe cărţi pe acest subiect, din care veţi afla avantajele şi chiar vă vor îndrepta paşii în fazele nece­sare punerii bazelor unei firme. În mod special, există o carte care furnizează informaţii excelente în legătură cu puterea pe care o conferă firmele proprii, şi anume „Deschide-ţi o firmă şi îmbogăţeşte-te” (Inc. and Grow Rich). Coeficientul de inteligen­ţă financiară este, de fapt, sinergia mai multor priceperi şi talente. Însă doar combinând cele patru tehnici pe care le-am enumerat mai înainte puteţi deţine datele fundamentale ale inteligenţei financiare. Dacă visaţi mari averi, doar combi­nând aceste soluţii vă veţi putea spori propria inteligenţă fi­nanciară.

Pe scurt
Cei bogaţi cu firme Cei care muncesc pentru firme
1. Câştigă 1. Câştigă
2. Cheltuiesc 2. Plătesc impozite
3. Plătesc impozite din ce rămâne 3. Cheltuiesc ce mai rămâne

Ca parte integrantă a strategiei financiare globale, reco­mandăm cu tărie deţinerea unei firme proprii, care să sub­scrie principalele voastre active.

CAPITOLUL 6
LECŢIA 5

Cei bogaţi inventează banii

Aseară am făcut o pauză şi n-am mai scris, dar am privit la televizor un film despre viaţa unui tânăr pe nume Alexander Graham Bell. Bell tocmai îşi brevetase telefonul şi avea probleme tot mai mari, pentru că exista o mare cerere în pri­vinţa invenţiei sale. Cum avea nevoie de o companie mai mare, s-a adresat marelui potentat al acelor vremuri, Western Union, rugându-i să-i cumpere brevetul împreună cu mica lui firmă. El a cerut 100.000 de dolari pentru toată povestea asta. Preşedintele Companiei Western Union i-a râs în nas, refuzîndu-1 şi spunându-i că preţul este caraghios. Restul este istorie. S-a născut o industrie multimiliardară în dolari şi aşa a apărut AT&T.
Imediat ce s-a terminat povestea lui Alexander Graham Bell, au urmat ştirile. La ştiri s-a pomenit de o reducere de personal la o companie locală. Muncitorii erau furioşi şi se plângeau că proprietarii firmei sunt incorecţi. Unul dintre di­rectorii concediaţi avea vreo 45 de ani, o nevastă şi doi copii şi îi implora pe cei de la pază să îl lase să vorbească cu pro­prietarul, pentru a rediscuta punerea lui pe liber. Tocmai îşi cumpărase o casă şi se temea să n-o piardă. Camera de luat vederi a luat un prim plan cu el cum se ruga de zor, ca să-1 vadă bine toată lumea. Evident că povestea asta mi-a stârnit interesul.
Mi-am făcut o meserie din predat din 1984. Acest lucru a reprezentat o mare experienţă, dar m-am simţit şi răsplătit. Este însă o profesie nu foarte comodă, pentru că am învăţat mii de oameni şi am observat că există un lucru comun tutu­ror, inclusiv mie. Cu toţii avem un extraordinar potenţial şi suntem hărăziţi de Dumnezeu. Şi totuşi, singurul lucru care ne ţine pe loc este îndoiala de sine. Nu atât o lipsă de infor­maţii tehnice ne blochează, cât mai degrabă o lipsă de încre­dere de sine. Şi unii sunt mai afectaţi decât alţii.
După ce terminăm şcoala, cei mai mulţi dintre noi îşi dau seama că diplomele şi notele nu contează prea mult. În lu­mea reală, în afara facultăţilor, mai există şi altceva decât note. Unii îi spun „tupeu”, alţii „cutezanţă”, alţii „îndrăznea­lă”, „neînfricare”, „încumetare”, „bravadă”, „şiretenie”, „te­nacitate” şi „măreţie”. Indiferent cum am categorisi acest in­gredient, în cele din urmă el hotărăşte viitorul nostru într-o măsură mai mare decât notele de la şcoală.
În fiecare dintre noi există un personaj curajos, strălucit şi îndrăzneţ. Dar există şi cealaltă faţetă a firii: cei care sunt în stare, dacă este cazul, să se milogească şi în genunchi. După un an în Vietnam şi după ce am fost pilot în Marina Comer­cială Americană, mi-am dat seama că amândouă aceste per­sonaje sălăşluiesc în mine. Nici unul nu e mai bun decât ce­lălalt.
Şi totuşi, ca profesor, mi-am dat seama că neajunsurile cele mai mari ale geniului personal sunt frica excesivă şi îndoiala de sine. M-a durut sufletul să văd cursanţi care ştiau răspunsul şi totuşi, din lipsă de curaj, nu îndrăzneau să-1 spună. În realitate, nu cel deştept ajunge cel mai adesea de­parte, ci cel îndrăzneţ.
Din experienţa mea, am constatat că geniul financiar pre­supune atât cunoştinţe tehnice, cât şi curaj. Dacă frica este prea mare, geniul este înăbuşit. La ore, îi îndemn din suflet pe studenţi să înveţe să-şi asume riscuri, să fie îndrăzneţi, să lase geniul să convertească frica în putere şi strălucire. În unele cazuri, sistemul funcţionează. Pe alţii îi înspăimântă. Până la urmă am înţeles că majoritatea oamenilor, atunci când este vorba despre bani, preferă să nu-şi asume riscuri. A tre­buit să fac faţă unor întrebări de genul: De ce să ne asumăm riscuri? De ce trebuie să-mi dezvolt IQ-ul financiar? De ce trebuie să mă alfabetizez în finanţe?
La toate acestea răspunsul meu este: „Pentru a avea mai multe opţiuni.” Urmează nişte schimbări enorme. Pentru că tocmai am pomenit despre povestea tânărului investitor Alexander Graham Bell, îmi dau seama că în anii ce vin vor fi tot mai mulţi ca el. Vor fi cel puţin o sută de oameni ca Bill Gates şi companii cu reuşite enorme, aşa cum este Microsoft, ce vor apare an de an în lumea întreagă. Sigur că vor fi şi mai multe falimente, concedieri şi restructurări de personal.
De ce e bună dezvoltarea unui IQ financiar? La această întrebare nu puteţi răspunde decât voi. Totuşi, vă pot spune la ce mi-a folosit mie. Am făcut-o pentru că e fascinant să fii în acţiune. Prefer să spun bun-venit schimbărilor decât să fiu panicat de ele. Prefer să mă entuziasmez la ideea că pot câştiga milioane decât să mă sperie faptul că nu mi se mă­reşte leafa. Perioada pe care o trăim este una dintre cele mai palpitante, fără precedent în istoria lumii. Generaţii întregi de acum înainte vor privi înapoi spre această perioadă şi vor constata ce fascinant trebuie să fi fost. Este era sfârşitului vechiului şi a naşterii noului, o adevărată vâltoare palpi­tantă.
Aşa încât de ce v-aţi osteni să vă dezvoltaţi IQ-ul finan­ciar? Pentru că dacă o veţi face, veţi prospera serios. Şi dacă n-o faceţi, această perioadă vi se va părea înspăimântătoare. Va fi o vreme în care lumea se va mişca extrem de îndrăzneţ mereu înainte, în vreme ce alţii se vor crampona de o viaţă care piere.
Acum 300 de ani pământul reprezenta o avere. Cel care deţinea terenul deţinea şi averile. După care au urmat fabri­cile şi producţia, iar America a început să domine lumea. In­dustriaşii deţineau averi. În prezent, informaţia este totul. Cel care deţine cele mai multe informaţii la timp deţine averi. Problema este că informaţiile zboară în lumea întreagă cu vi­teza luminii. Noile averi nu mai întâlnesc oprelişti în graniţe şi limite precum terenurile şi fabricile de altă dată. Schimbă­rile vor fi mai rapide şi mai puternice. Va fi o creştere extra­ordinară a numărului noilor multimilionari. Dar vor exista şi din cei care vor rămâne undeva în urmă.
Socotesc că în prezent mult prea mulţi oameni se chinu­iesc şi adesea muncesc mai din greu doar pentru că se agaţă de vechile idei. Ei vor ca lucrurile să fie ca altădată. Se opun schimbării. Cunosc persoane care şi-au pierdut slujba sau casa şi dau vina pe tehnologie, sau pe economie, sau pe şefii lor. Din păcate, ei nu înţeleg că problema ar putea să fie ei înşişi. Ideile învechite sunt pasivele lor cele mai mari. Ele re­prezintă nişte pasive pur şi simplu pentru că nu înţeleg că un lucru care a fost un activ până mai ieri a încetat să mai fie, pentru că ieri nu mai există.
Într-o după-amiază, predam despre investiţii folosind un joc pe care îl inventasem - numit CASHFLOW - şi care re­prezenta o unealtă de învăţare. O prietenă mai adusese pe cineva să asiste la cursuri. Această prietenă a unei prietene tocmai divorţase şi pierduse foarte mult la partaj, iar acum căuta nişte soluţii. Prietena ei se gândise că acest curs îi putea fi de ajutor.
Jocul este conceput astfel încât oamenii să înţeleagă cum funcţionează banii. Jucându-1, ei află despre interacţiunea dintre declaraţia de venit şi bilanţ. Ei mai învaţă despre „cir­cuitul financiar” dintre cele două şi cum drumul spre avere presupune încercarea de sporire a circuitului banilor lunar din coloana activelor, pentru a depăşi cheltuielile lunare. Odată ce veţi reuşi asta, veţi putea ieşi din „Cursa Şobola­nului” şi veţi putea intra pe pista rapidă.
Aşa cum spuneam, unii urau acest joc, altora nu le plăcea, iar alţii nu-1 înţelegeau. Această femeie a ratat ocazia extra­ordinară de a învăţa ceva. Din prima rundă a tras o carte cu o ambarcaţiune pe ea. La început, a fost foarte încântată. „A, am câştigat o ambarcaţiune.” Apoi, când prietena ei a încercat să-i explice în ce mod cifrele au un impact asupra declaraţiei sale de venit şi asupra bilanţului, s-a simţit de-a dreptul frus­trată, pentru că ei nu-i plăcuse niciodată matematica. Ceilalţi jucători aşteptau câtă vreme prietena ei continua să-i explice relaţia dintre declaraţia de venit, bilanţ şi circuitul financiar lunar. Dintr-odată, când a înţeles cum funcţionează cifrele, acestea au început să acţioneze împotriva ei, iar ambarcaţiu­nea a costat-o şi ochii din cap. Mai târziu, de-a lungul parti­dei, a fost concediată la o „reducere de personal” şi a mai fă­cut şi un copil. Pentru ea era absolut oribil.
După cursuri, prietena ei a trecut pe la mine şi mi-a spus că persoana pe care o adusese era foarte supărată. Venise la ore ca să înveţe cum să investească şi nu i-a plăcut ideea că îţi pierzi atâta timp cu un joc prostesc.
Prietena ei a încercat să-i spună că ar fi mai bine să încerce să se privească pe sine şi să constate dacă nu cumva acest joc se „reflectă” asupra ei în vreun fel. La această propunere, femeia a cerut banii înapoi. Numai ideea că acest joc ar putea fi o reflectare a personalităţii ei i se părea ridicolă. Banii i-au fost returnaţi imediat şi a plecat.
Din 1984 încoace, am obţinut milioane făcând exact ceea ce nu face şcoala. În şcoli, majoritatea profesorilor ţin cursuri. Am urât cursurile când eram student. Mă plictiseam foarte repede şi îmi fugea gândul în altă parte.
În 1984, am început să predau prin jocuri şi simulări. În­totdeauna i-am încurajat pe cursanţii adulţi să perceapă jocu­rile ca pe o reflectare a ceea ce ştiu şi a ceea ce trebuie să în­veţe. Mai mult, jocurile reflectă comportamentul fiecăruia. Este un sistem de feed-back instantaneu. În loc ca profesorul să ţină un curs, jocul oferă feed-back-ul unui curs personali­zat realizat pe măsura fiecăruia. Prietena femeii care a renun­ţat ulterior m-a sunat ca să-mi spună ce s-a mai întâmplat. Ea mi-a spus că prietena ei se simte mult mai bine şi s-a calmat, în perioada de liniştire, a început să vadă nişte vagi legături între joc şi viaţa ei. Chiar dacă ea şi soţul ei nu avuseseră o ambarcaţiune, deţinuseră aproape orice altceva imaginabil. Ea se enervase după divorţ nu numai pentru că el fugise cu o femeie mai tânără, dar şi pentru că după douăzeci de ani de căsătorie acumulase foarte puţin la capitolul active. Practic, nu aveau ce împărţi. Cei douăzeci de ani de căsătorie fusese­ră extrem de amuzanţi, dar acumulaseră doar o tonă de prostioare.
Şi-a dat seama că supărarea ei din momentul în care a început să se preocupe de cifre - declaraţia de venit şi bi­lanţul - provenea din jena de a nu le înţelege. Crezuse că finanţele sunt treaba bărbatului. Se ocupase de casă şi de dis­tracţii, iar de finanţe răspunsese el. Acum era aproape sigură că în ultimii cinci ani de căsătorie el pusese deoparte nişte bani fără ştirea ei. Era furioasă pe ea însăşi pentru că nu şi-a dat seama nici unde s-au dus banii, nici că apăruse o altă femeie.
Exact ca în cazul jocului, întotdeauna lumea ne oferă un feed-back instantaneu. Am putea învăţa mai multe de la el, cu condiţia să-1 sesizăm. Într-o zi, nu demult, m-am plâns soţiei mele spunându-i că mi-au intrat pantalonii la spălat. Soţia mea mi-a zâmbit amabil şi m-a bătut pe burtă, dându-mi ast­fel să înţeleg că nu pantalonii au intrat la apă, ci altceva a crescut: eu! Jocul CASHFLOW a fost conceput în aşa fel încât să ofere fiecărui jucător un feed-back personal. Scopul lui este să ofere opţiuni. Dacă trageţi cartea cu ambarcaţiunea şi o treceţi la datorii, întrebarea este: „Ce puteţi face acum?” Câte opţiuni financiare diferite aveţi? Acesta este scopul jocului: să-i înveţe pe cei care îl practică să gândească şi să creeze noi şi diverse opţiuni financiare.
Am urmărit peste 1.000 de persoane care au intrat în joc. Cei care ies cel mai repede din „Cursa Şobolanului” sunt cei care înţeleg cifrele şi au o minte financiară creatoare. Ei dis­ting între diversele opţiuni financiare. Cel mai greu este pen­tru cei care nu sunt familiarizaţi cu cifrele şi care adesea nu înţeleg importanţa investiţiilor. Oamenii bogaţi sunt adesea creatori şi-şi asumă riscuri calculate. Au existat şi din cei care au jucat CASHFLOW şi au câştigat o mulţime de bani la masa de joc, neştiind apoi ce să facă cu ei. Cei mai mulţi nu au reuşit financiar nici în viaţa reală. Parcă toată lumea le-a luat-o înainte, chiar dacă ei, iniţial, au avut bani. Acest lucru se întâmplă în realitate. Sunt o mulţime de oameni care au o grămadă de bani şi totuşi nu se descurcă financiar.
A-ţi limita opţiunile e cam acelaşi lucru cu a te agăţa de idei vechi. Am un prieten din liceu care în prezent are trei slujbe. Acum treizeci de ani, era cel mai bogat din clasă. Când plantaţia de zahăr a dat faliment, compania la care a lucrat a dispărut odată cu plantaţia. După părerea lui, nu avea decât o posibilitate, cea de modă veche: muncitul din greu. Proble­ma era că nu şi-a mai găsit o slujbă echivalentă, adică nici o companie nu i-a recunoscut valoarea pe care o avea la vechea companie. Ca urmare, el era supra-calificat pentru slujbele pe care le avea în mod curent, iar leafa era mai mică. În prezent şi-a luat trei slujbe ca să câştige cât să poată supravieţui.
Am văzut cum unii dintre cei care joacă CASHFLOW se plâng că acele cărţi cu ocazii „excepţionale” niciodată nu cad la ei. Cunosc oameni care procedează aşa şi în viaţă. Aşteap­tă ocazia „excepţională”.
Am mai văzut şi jucători care trag cartea ocaziei „ideale”, dar între timp nu mai au destui bani. Şi atunci se plâng spunând că dacă ar fi avut mai mulţi bani ar fi putut ieşi din Cursa Şobolanului. Şi stau pe loc. Şi în realitate există oameni care procedează aşa. Se ivesc tot felul de ocazii, dar nu au bani. Mai sunt şi cei care trag o carte cu o mare ocazie, o citesc cu glas tare şi nu-şi dau seama că este o ocazie. Au banii ne­cesari, e momentul, au cartea, dar nu înţeleg că ocazia le stă la dispoziţie. Nu reuşesc să-şi dea seama că acea carte s-ar potrivi perfect planului lor financiar tocmai pentru a scăpa din cursa şobolanului. Aceştia sunt cei mai numeroşi, mai mulţi decât toţi ceilalţi la un loc. Majoritatea au o ocazie unică chiar la picioarele lor şi n-o observă. Un an mai târziu află despre ea, dar asta abia după ce toţi ceilalţi s-au îmbogăţit deja.
Inteligenţa financiară înseamnă a avea mai multe opţiuni. Dacă opţiunile nu vin în întâmpinarea voastră, cum vă puteţi îmbunătăţi situaţia financiară? Dacă apare o ocazie picată din cer şi n-aveţi bani şi banca nici nu vrea să discute cu voi, cum puteţi face ca această ocazie să fie în favoarea voastră? Dacă flerul vă înşeală şi nu se întâmplă ceea ce scontaţi, cum puteţi transforma un ghinion în milioane? Asta este inteli­genţa financiară. Nu contează ce se întâmplă, ci câte soluţii financiare diferite iei în considerare pentru a transforma un ghinion în milioane. Este măsura în care eşti creator în rezol­varea problemelor financiare.
Majoritatea au o singură soluţie: muncesc din greu, eco­nomisesc şi iau cu împrumut. Aşadar, de ce aţi vrea să vă sporiţi inteligenţa financiară? Pentru că aţi dori să fiţi acea persoană care îşi face norocul de unul singur. Profitaţi de orice se iveşte. Puţini înţeleg că omul îşi construieşte singur norocul. Tot aşa face şi banii. Şi dacă vreţi să fiţi mai norocoşi şi să creaţi bani în loc să munciţi din greu, atunci contează enorm inteligenţa financiară. Dacă eşti genul care aşteaptă să-i apară ocazia „potrivită”, o să aşteptaţi mult şi bine. E ca şi cum aţi aştepta ca toate stopurile să fie pe verde pe o dis­tanţă de cel puţin cinci mile înainte de a porni la drum.
Copii fiind, tatăl meu cel bogat ne spunea mereu mie şi lui Mike că „Banii nu există.” Din când în când, tatăl cel bogat ne amintea cât de mult ne-am apropiat de taina banilor în acea primă zi în care ne-am întâlnit şi am început să facem bani din plumb. „Cei săraci şi cei din clasa de mijloc muncesc pentru bani”, spunea el. „Cei bogaţi fac bani.” Cu cât vei socoti mai mult că banii sunt o realitate, cu atât vei munci mai mult pentru ei. Dacă vei pricepe ideea că banii nu există, te vei îmbogăţi mult mai repede.
„Şi atunci ce sunt?” a întrebat Mike; şi am adăugat şi eu: „Ce sunt banii, dacă nu există?”
„Sunt ceea ce acceptăm să fie”, aşa cum spunea tatăl cel bogat.
Cel mai valoros şi mai puternic activ al tuturor este min­tea noastră. Dacă este bine pregătită, ea poate crea o avere enormă în ceea ce poate părea o clipă. O avere mai mare decât cea la care visau regii şi reginele acum 300 de ani. O minte neformată poate crea însă o sărăcie extremă care să dureze o viaţă de om şi pe care să o transmită şi familiei.
În Era Informaţiei, banii cresc exponenţial. O mână de oameni devin cumplit de bogaţi din nimic, adică din simple idei şi contracte. Veţi constata că acest lucru se întâmplă me­reu, mai ales dacă vă gândiţi cum câştigă cei care negociază acţiuni sau alte investiţii. Adesea, milioanele se pot face in­stantaneu, din nimic. Prin nimic nu înţeleg că se face un schimb de bani. Ei provin din contracte. Un semnal cu mâna la o licitaţie; un clic pe calculatorul unui comerciant din Lisa­bona din partea unuia din Toronto şi răspunsul transmis în acelaşi mod la Lisabona ar fi de ajuns; un telefon către agen­tul meu de Bursă, prin care îi spun să cumpere şi apoi să vândă. Nu banii trec dintr-o mână în alta. Ci contractele.
De ce să ne dezvoltăm geniul financiar? Numai voi puteţi răspunde la această întrebare. Vă pot spune însă de ce mi-am dezvoltat eu această zonă a inteligenţei. Pentru că vreau să fac bani rapid. Nu neapărat pentru că am nevoie, ci pentru că aşa vreau. Este un proces de învăţare fascinant. îmi dezvolt IQ-ul financiar pentru că vreau să particip la cel mai rapid şi mai măreţ joc din lume. În felul meu, vreau să fiu părtaş la această evoluţie fără precedent a omenirii, în acea zonă în care oamenii lucrează strict cu mintea şi nu cu trupul. Şi apoi, asta este adevărata viaţă. Se întâmplă ceva. Este stimu­lator. Este înspăimântător. Este amuzant.
De aceea investesc în inteligenţa mea financiară, dezvoltându-mi cel mai important bun pe care îl deţin. Vreau să fiu alături de cei care avansează cu îndrăzneală. Nu vreau să fiu alături de cei care sunt lăsaţi în urmă.
Am să vă dau un simplu exemplu de creare a banilor. La începutul anilor 1990, economia în Phoenix era cumplită. Mă uitam la emisiunea de televiziune „Bună dimineaţa, Ameri­ca” şi la un moment dat a apărut un finanţist, care a prevăzut o situaţie economică tot mai sumbră. Soluţia lui era „econo­misiţi bani”. „Puneţi deoparte 100 de dolari pe lună”, spunea el, „şi în patruzeci de ani veţi fi multimilionari”.
Ei bine, ideea economisirii lunare este una sănătoasă. Este o opţiune - opţiunea la care subscrie aproape toată lumea. Problema este însă următoarea. Omul nu mai vede bine ce se întâmplă de fapt. Ratează majoritatea ocaziilor prin care ar putea să se îmbogăţească serios. Totul trece pe lângă ei.
Cum spuneam, situaţia economică era îngrozitoare în acel moment. Pentru investitori era însă piaţa ideală. O parte din banii mei erau investiţi în acţiuni, iar alţii în apartamente. Aveam puţini bani gheaţă. Pentru că toată lumea vindea, eu cumpăram. Nu economiseam bani; investeam. Soţia mea şi cu mine aveam peste un milion de dolari care lucrau pe o piaţă care creştea rapid. Era cea mai bună ocazie de a investi. Situaţia economică era îngrozitoare. Nu se putea să trec pe lângă o asemenea ocazie, s-o ratez.
Casele care valorau cândva 100.000 de dolari ajunseseră la 75.000. În loc însă să cumpăr de la firmele de proprietăţi imo­biliare, achiziţionam de la avocaţii specializaţi în falimente sau chiar de pe treptele tribunalului. În aceste locuri o casă la 75.000 putea fi achiziţionată uneori cu 20.000 sau chiar mai puţin. Cei 2.000 de dolari pe care mi-i împrumutase un pri­eten pentru 90 de zile cu o dobândă de 200 de dolari i-am dat unui avocat să-i dea ca avans pentru casă. În timp ce se petre­cea achiziţia propriu-zisă, am dat repede anunţ la ziar că vând o casă de 75.000 cu doar 60.000 şi fără avans. Telefonul nu mai contenea să sune. Potenţialii cumpărători erau înre­gistraţi şi de îndată ce proprietatea devenea a mea legal, potenţialii cumpărători puteau să şi vadă casa. Intrasem într-o adevărată frenezie. Casa s-a vândut în câteva minute. Ceru­sem o taxă de 2 500 de dolari de la un cumpărător, pe care el mi i-a dat bucuros, şi mai departe s-a ocupat firma de inter­medieri. I-am dat înapoi cei 2.000 de dolari prietenului meu plus cei 200. El a fost încântat. Cei care au cumpărat casa au fost şi ei încântaţi, avocatul a fost şi el încântat. Şi eu eram în­cântat. Am vândut cu 60 000 o casă care mă costase 20.000. Cei 40.000 de dolari au fost creaţi în coloana de active unde figu­rau sub forma unei poliţe a cumpărătorului. Ore de lucru per total: cinci.
Şi acum, celor care sunteţi alfabetizaţi din punct de vedere financiar şi vă pricepeţi la cifre, am să vă arăt cum acesta este de fapt un exemplu de bani pur şi simplu inventaţi.


În timpul crizei de pe piaţă, soţia mea şi cu mine am reu­şit să facem şase asemenea tranzacţii simple în timpul nostru liber. Cum marea parte a banilor noştri era investită în proprietăţi mai mari şi în acţiuni, am reuşit să creem peste 190.000 de dolari în active (ipoteci cu 10% dobândă), în cele şase tranzacţii de cumpărare, creare şi vânzare. Asta a dus la aproximativ 19.000 de dolari pe an venit, în majoritate adă­postiţi în firma noastră particulară. Mare parte din aceşti 19.000 de dolari pe an au fost folosiţi pentru cumpărarea ma­şinilor, a benzinei, pentru călătorii, asigurări, mesele cu clien­ţii şi altele. Până să apuce statul să impoziteze acest venit, el a fost folosit pe cheltuielile legale permise din banii dinainte de impozitare.


Acesta a fost un exemplu simplu pentru felul în care banii sunt inventaţi, creaţi şi protejaţi folosind inteligenţa financiară.
Întrebaţi-vă cât ar dura să economisiţi 190.000 de dolari. Oare banca v-ar da o dobândă de 10% pe aceşti bani? Iar po­liţa este valabilă pe 30 de ani. Sper să nu-mi plătească nici­odată cei 190.000 de dolari, pentru că ar trebui să plătesc impozite, şi apoi 19.000 de dolari pe 30 de ani ar însemna un ve­nit de peste 500.000 de dolari.
Unii m-au întrebat ce se întâmplă dacă persoana nu plăteşte. Se poate şi asta şi e o veste bună. Piaţa de proprietăţi imobiliare a Phoenix-ului, între 1994 şi 1997, a fost una din­tre cele mai fierbinţi. Casa de 60.000 de dolari putea fi revândută la 70.000 de dolari şi se mai obţineau 2.500 de dolari pentru taxa de împrumut. Pentru noul cumpărător ar fi fost tot o tranzacţie cu avans zero. Şi procesul poate continua.
Deci, dacă eşti suficient de atent, prima dată când vând casa dau înapoi cei 2.000 de dolari. Practic nu investesc bani în tranzacţie. Câştigul din investiţie este însă infinit. Acesta este un exemplu clar pentru faptul cum poţi să faci o mulţi­me de bani fără bani.
În cea de-a doua tranzacţie, când o revând, bag în buzunar 2.000 de dolari şi prelungesc din nou împrumutul la 30 de ani. Care ar fi câştigul meu dacă mi s-ar plăti nişte bani ca să fac bani? Nu ştiu, dar e sigur că dacă economiseşti 100 de dolari pe lună, sunt de fapt 150 de dolari pe lună, pentru că este un venit după impozitare timp de 40 de ani cu 5%, im­pozitaţi fiind doar cei 5%. Acest lucru nu e prea inteligent. E fără riscuri poate, dar nu e o treabă deşteaptă. În 1997, când scriu această carte, situaţia pieţei este exact la polul opus faţă de acum 5 ani. Piaţa de proprietăţi imobiliare la Phoenix este invidiată de întreaga Americă. Casele pe care le vindeam cu 60.000 de dolari valorează acum 110.000 de dolari. Încă mai sunt ocazii disponibile, dar m-ar costa prea mult timpul pe care l-aş pierde ca să Ie caut. Ocaziile sunt rare. În prezent, sunt mii de cumpărători care caută asemenea afaceri şi doar puţini sunt cei care câştigă cu adevărat ceva din asta. Piaţa s-a schimbat. Trebuie mers mai departe şi căutate alte ocazii ce pot fi incluse în coloana activelor.
„Nu poţi să faci asta aici.” „Contravine legii.” „Minţi.”
Aud asemenea comentarii mult mai adesea decât cele de genul: „Puteţi să-mi arătaţi exact cum faceţi asta?”
Matematica este simplă. Nu e nevoie de algebră sau de calcule sofisticate. Nu scriu prea multe, pentru ca firma de intermediere se ocupă de tranzacţiile legale şi de plăţi. Nu trebuie să repar acoperişuri sau să desfund toalete, pentru că de asta se ocupă proprietarii. Este casa lor. Din când în când, câte cineva nu plăteşte. Şi asta este minunat, pentru că sunt nişte rate neplătite şi curând proprietatea este revândută. De asta se ocupă tribunalul.
S-ar putea ca acest sistem să nu funcţioneze în zona voas­tră. Condiţiile de piaţă pot fi diferite. Dar exemplul ilustrea­ză felul cum un proces financiar simplu poate crea sute de mii de dolari cu bani puţini şi riscuri puţine. Este un exem­plu care dovedeşte că banii sunt un simplu contract. Oricine are liceul poate s-o facă.
Şi totuşi, majoritatea n-o fac. Ei ascultă sfatul tipic: „Mun­ceşte din greu şi economiseşte bani.”
În urma a 30 de ore de muncă, s-au creat aproape 190.000 de dolari incluşi în coloana activelor şi nu s-a plătit nici un fel de impozit.

Ce vi se pare mai complicat?
1. Să munciţi din greu, să plătiţi 50% impozite şi să econo­misiţi ce rămâne şi astfel să câştigaţi din economii 5% bani impozabili la rândul lor.
Sau:
2. Să vă acordaţi răgazul de a vă dezvolta inteligenţa fi­nanciară şi de a vă stăpâni puterea minţii şi coloana activelor.

Adăugaţi la toate acestea cât timp v-ar lua, timpul fiind unul dintre cele mai importante bunuri active, pentru a eco­nomisi 190.000 de dolari, în cazul în care aţi alege opţiunea nr. 1.
Acum înţelegeţi de ce dau din cap în gând atunci când îi aud pe părinţi spunând: „Copilul meu se descurcă bine la şcoală şi primeşte o educaţie excelentă”? Poate că e bine, dar este suficient?
Ştiu că această strategie de investiţie pe care am ilustrat-o este una măruntă. Ea este folosită pentru a arăta cum ceva neînsemnat poate deveni ceva masiv. Din nou reuşita mea re­flectă importanţa unei puternice baze financiare, care por­neşte de la o educaţie financiară solidă. Am mai spus-o, dar merită s-o repet - inteligenţa financiară înseamnă urmă­toarele patru tehnici principale:

1. ABC-ul financiar. Capacitatea de a citi cifre.
2. Strategii de investiţii. Ştiinţa banilor care fac bani.
3. Piaţa. Cererea şi oferta. Alexander Graham Bell a oferit pieţei ceea ce-şi dorea. Ca şi Bill Gates, de altfel. O casă de 75.000 de dolari oferită cu 60.000 de dolari şi care a costat 20.000 de dolari este tot rezultatul faptului de a profita de o ocazie creată pe piaţă. Cineva cumpăra şi altcineva vindea.
4. Legea. Cunoaşterea legilor şi a regulilor de contabilita­te la nivelul companiilor, al statului şi la nivel naţional. Vă sfătuiesc să jucaţi după reguli.

Acest fundament esenţial care este combinarea celor pa­tru tehnici contează în reuşita încercării de a face avere, indi­ferent că se recurge la cumpărarea de case mai mici, aparta­mente mari, companii, acţiuni, obligaţiuni, fonduri mutuale, metale preţioase, ilustrate cu jucători de baseball sau orice altceva.
În 1996, piaţa imobiliară a cunoscut un nou avânt şi toată lumea s-a implicat în aceste afaceri. Piaţa de acţiuni era înflo­ritoare şi toată lumea a cumpărat acţiuni. Economia SUA se redresase. În 1996, am început să vând şi am călătorit în Peru, Norvegia, Malaezia şi Filipine. Investiţiile erau altele. Re­nunţasem la piaţa imobiliară cel puţin în ceea ce priveşte achiziţiile. În acest moment, vedeam doar cum creşte valoa­rea activelor şi cum probabil o să încep să vând la sfârşitul anului respectiv. Depinde şi de legile care pot fi votate între timp în Congres. Bănuiesc că o parte dintre cele şase căsuţe se vor vinde de la 40.000 de dolari în sus şi voi putea trans­forma totul în bani gheaţă. Trebuie doar să-mi sun avocatul, să fie pregătit pentru aceşti bani lichizi, spre a le găsi o între­buinţare.
Ceea ce aş vrea să subliniez este că investiţiile vin şi plea­că, pieţele cresc sau scad, economiile progresează sau se pră­buşesc. Lumea vă oferă permanent ocazii unice, în fiecare zi, dar mult prea des nu le observăm. Dar ele există. Cu cât lu­mea se schimbă mai tare, cu atât se schimbă şi tehnologia şi cu atât ocaziile de a vă asigura securitatea financiară pentru voi şi familiile voastre şi pentru generaţiile care urmează vor fi tot mai numeroase.
Şi atunci de ce să vă mai obosiţi să vă dezvoltaţi inteligenţa financiară? Din nou, numai voi puteţi răspunde la asta. Eu ştiu de ce continui să învăţ şi să progresez. O fac pentru că ştiu că urmează nişte schimbări. Prefer schimbarea, căci nu-mi place să mă agăţ de trecut. Ştiu că vor exista perioade înfloritoare şi perioade de prăbuşire a pieţei. Vreau să-mi dezvolt permanent inteligenţa financiară, pentru că la fiecare schimbare a pieţei vor exista unii care se vor ruga în genunchi pentru o slujbă. Între timp, alţii vor lua fructul vieţii în mâinile lor - şi cu toţii avem acces din când în când la aces­te fructe ale vieţii - şi îl vor transforma în milioane. Asta este inteligenţa financiară.
Am fost întrebat adesea cum e cu aceste fructe transfor­mate în milioane. Eu personal ezit să folosesc prea multe exemple referitoare la propriile mele investiţii. Ezit pentru că mă tem să nu se spună că mă laud sau că mă împăunez cu rezultatele mele. N-am deloc această intenţie. Folosesc exem­plele doar ca ilustraţii numerice şi cronologice ale unor ca­zuri reale şi simple. Folosesc exemplele pentru că vreau să ştiţi că e simplu. Şi cu cât sunteţi mai familiarizaţi cu bazele inteligenţei financiare, cu atât e mai simplu.
Personal, folosesc două vehicule principale pentru obţi­nerea avantajelor financiare: proprietăţile imobiliare şi acţiu­nile mici. Proprietăţile imobiliare sunt baza. Permanent, ele produc un circuit financiar şi din când în când o creştere spec­taculoasă a valorii. Totodată, acţiunile cu valoare mică sunt folosite pentru o creştere rapidă.
Eu nu recomand nimic din ceea ce fac. Exemplele sunt simple exemple. Dacă se ivesc nişte ocazii prea complexe şi nu înţeleg investiţia, n-o fac. Matematica simplă şi bunul simţ e tot ceea ce trebuie pentru o reuşită financiară.
Iată cinci motive pentru care folosesc exemplele.

1. Pentru a-i îndemna pe oameni să înveţe mai mult.
2. Pentru a-i face să afle că este uşor dacă există o bază solidă.
3. Pentru a arăta că oricine se poate îmbogăţi semnificativ.
4. Pentru a arăta că există milioane de modalităţi de atin­gere a scopurilor.
5. Pentru a demonstra că nu este o ştiinţă prea sofisticată.

În 1989, obişnuiam să fac jogging într-un foarte frumos cartier din Portland, Oregon. Era o suburbie cu nişte căsuţe ca din turtă dulce. Erau foarte dulci şi drăguţe. Aproape că mă aşteptam să apară Scufiţa Roşie aflată în drum spre bu­nicuţa.
Peste tot erau pancarte pe care scria „De vânzare”. Piaţa cherestelei mergea groaznic, cea a acţiunilor tocmai se pră­buşise, iar economia era în plină criză. Pe una dintre străzi am observat că în dreptul unei case scria: „De vânzare” de mai mult timp decât la celelalte. Părea foarte bătrânească. Făcând jogging, am trecut într-o zi pe lângă ea şi m-am întâlnit cu proprietarul, care părea foarte îngrijorat.
„Cât cereţi pe casă?” am întrebat.
Proprietarul s-a întors şi mi-a zâmbit timid: „Spuneţi-mi cât îmi daţi”, spuse el. „Am scos-o la vânzare de mai bine de un an şi nici măcar s-o vadă nu mai vine nimeni.”
„Aş vrea eu s-o văd”, am spus şi în mai puţin de o jumă­tate de oră am cumpărat-o cu 20.000 de dolari mai puţin de­cât preţul pe care îl ceruse.
Era o căsuţă tare drăguţă, cu două dormitoare şi dichisită cu turtă dulce la toate ferestrele. Era de un albastru deschis cu puţin cenuşiu, şi fusese construită în 1930. Înăuntru era un frumos cămin şi două dormitoare minuscule. Casa ideală pentru închiriat.
I-am dat proprietarului 5.000 de dolari acont pentru o casă de 45.000 de dolari, care valora de fapt 65.000, dar ni­meni nu vroia s-o cumpere. Într-o săptămână, proprietarul s-a mutat fericit că scăpase şi s-a instalat primul meu chiriaş, un profesor la şcoala din cartier. După plata ipotecii, a taxe­lor şi a cheltuielilor, am băgat în buzunar aproape 40 de do­lari la sfârşitul fiecărei luni. Nu era prea mult.
Un an mai târziu, criza de pe piaţa imobiliară din Oregon a început să treacă. Preţurile au mai crescut. Investitorii din California au dat buzna cu bani câştigaţi de pe înfloritoarea lor piaţă imobiliară şi au început să cumpere mai la nord, în Oregon şi Washington.
Am vândut căsuţa pe 95.000 de dolari unui tânăr cuplu din California, care a socotit că e un mare chilipir. Câştigul meu în capital, care a fost de aproximativ 40.000 de dolari, l-am plasat conform legii 1031 de amânare a impozitării şi am cău­tat ceva de cumpărat, ceva în care să-mi investesc banii. Cam într-o lună, am găsit o casă cu 12 apartamente chiar lângă fa­brica Intel din Beaverton, Oregon. Proprietarii locuiau în Germania, deci nu ştiau cât valorează şi vroiau doar să scape de ea. Am oferit 275.000 de dolari pe o clădire care valora 450.000 de dolari. Au acceptat 300.000. Am cumpărat-o şi am ţinut-o 2 ani. Folosind acelaşi procedeu 1031, am vândut clă­direa pe suma de 495.000 de dolari şi am cumpărat o clădire cu 30 de apartamente în Phoenix, Arizona. între timp, ne-am mutat la Phoenix ca să mai scăpăm de ploi şi oricum trebuia să vindem. Exact ca în cazul pieţii din Oregon de altădată, piaţa imobiliară din Phoenix era în criză. Preţul unei clădiri cu 30 de apartamente la Phoenix era 875.000 de dolari, cu un avans de 225.000. Circuitul financiar din cele 30 de aparta­mente era cu puţin peste 5.000 de dolari pe lună. Piaţa din Arizona a început să crească şi în 1996 un investitor din Colorado mi-a oferit 1,2 milioane de dolari pentru această proprietate.
Soţia mea şi cu mine ne-am gândit să vindem, dar am hotărât să mai aşteptăm, pentru a vedea dacă legea câştigurilor din capital nu va fi modificată în Congres. Dacă urma să se întâmple aşa, atunci valoarea proprietăţii mai creştea cu 15 până la 20%. Şi în plus cei 5.000 de dolari pe lună reprezen­tau un circuit financiar considerabil.
Logica acestui exemplu este demonstrarea faptului că o sumă mică se poate transforma într‑o sumă mare. Din nou este o chestiune de înţelegere a declaraţiilor de venituri, a strategiilor de investiţii, de fler în ce priveşte piaţa şi de legi. Dacă oamenii nu sunt versaţi în aceste direcţii, sigur că atunci trebuie să urmeze regulile standard, adică fără riscuri, inves­tind exclusiv în lucruri sigure. Problema investiţiilor „sigu­re” este că sunt adesea anihilate, şi anume faptul că sunt prea sigure face ca în final câştigurile să fie mult prea mici. Majo­ritatea firmelor mari de brokeraj nici nu se ating de tranzacţiile speculative pentru a-şi proteja clienţii, dar şi pe sine. Aceasta este o politică înţeleaptă.
Afacerile cu adevărat serioase nu sunt de obicei la îndemâna începătorilor. Adesea, cele mai bune afaceri care îi îmbo­găţesc şi mai mult pe cei bogaţi sunt rezervate celor care înţe­leg regulile jocului. Practic, este ilegal să oferi cuiva conside­rat a fi insuficient de „sofisticat” asemenea afaceri specula­tive, dar sigur că se mai întâmplă.
Cu cât dau peste mai multe afaceri aşa-zis „sofisticate”, cu atât îmi ies mai multe ocazii în cale. O altă situaţie în care se dezvoltă inteligenţa financiară pentru o viaţă de om este cea în care apar şi mai multe ocazii. Cu cât inteligenţa voastră fi­nanciară este mai mare, cu atât e mai uşor de spus dacă o afacere este bună sau nu. Inteligenţa vă ajută să identificaţi o afacere bună sau proastă sau chiar să faceţi o afacere bună sau proastă. Cu cât învăţ mai multe - şi sunt multe de învăţat - cu atâta câştig mai mulţi bani, pur şi simplu deoarece câştig totodată experienţă şi înţelepciune, odată cu trecerea anilor. Am prieteni care nu riscă niciodată, muncesc din greu în meseria lor şi nu reuşesc să dobândească acea înţelepciune financiară care presupune timp pentru a se dezvolta.
În ansamblu, filozofia mea de viaţă constă în semănatul în coloana activelor. Aceasta este formula mea. Ea începe cu o acţiune de mică anvergură, plantând seminţe. Unele cresc, altele nu.
În cadrul firmei noastre de proprietăţi imobiliare avem proprietăţi în valoare de câteva milioane de dolari. Acesta este ceea ce numim noi REIT, adică Real Estate Investment Trust (Trustul de Investiţii în Proprietăţi Imobiliare). Ideea pe care vreau s-o subliniez este că majoritatea acestor milioane au început cu investiţii între 5.000 şi 10.000 de dolari. Toate aceste avansuri am avut norocul să crească rapid pe piaţă, au crescut fără a fi impozitate, fiind negociate de mai multe ori de-a lungul anilor.
De asemenea, deţinem un set de acţiuni în cadrul unei companii pe care eu şi soţia mea o numim fondul nostru mu­tual personal. Avem prieteni ce tratează anume cu investitori ca noi, care au lunar bani de investit. Noi cumpărăm cu riscuri mari companii private speculative care sunt pe cale de a fi scoase pe piaţă la Bursă, în SUA sau Canada. Un exem­plu despre cum pot creşte rapid câştigurile este momentul în care sunt achiziţionate 100.000 de acţiuni cumpărate la 25 de cenţi fiecare înainte ca firma să iasă pe piaţă. Şase luni mai târziu, compania este inclusă la Bursă şi cele 100.000 de acţi­uni valorează acum 2 dolari fiecare. Dacă această firmă este bine condusă, preţul acţiunilor continuă să crească şi poate ajunge la 20 de dolari sau chiar mai mult. Au existat ani în care cei 25.000 de dolari ai noştri au ajuns la 1 milion în mai puţin de 12 luni.
Acesta nu este un simplu joc de noroc, dacă ştii exact ce ai de făcut. Devine un joc de noroc doar atunci când arunci ba­nii într-o afacere şi apoi te rogi să iasă bine. Ideea în toate este să-ţi foloseşti cunoştinţele tehnice, înţelepciunea şi plăcerea de a juca pentru a scădea cât mai tare riscurile. Evident că există întotdeauna riscuri. Inteligenţa financiară sporeşte însă şansele. Astfel, ceea ce este riscant pentru o persoană este mai puţin riscant pentru o altă persoană. Acesta este principalul motiv pentru care eu încurajez permanent oame­nii să investească mai mult în educaţia financiară decât în acţiuni, în proprietăţi imobiliare sau în alte pieţe de capital. Cu cât sunteţi mai deştepţi, cu atât aveţi mai multe şanse să câştigaţi, în ciuda tuturor greutăţilor.
Felul în care investesc eu în acţiuni este unul extrem de riscant, deci nu vi-1 recomand. Folosesc aceeaşi metodă încă din 1979 şi am avut şi eu multe eşecuri. Dar dacă veţi reciti de ce asemenea investiţii sunt foarte riscante pentru majori­tate, veţi putea să vă organizaţi astfel viaţa încât cei 25.000 de dolari să se transforme într-un milion într-un an, dar cu riscuri mult mai mici.
Aşa cum spuneam şi mai înainte, nimic din ceea ce scriu aici nu este o recomandare directă de a proceda la fel. Toate acestea sunt exemple de lucruri simple şi posibile. În marea schemă a afacerilor, eu vin cu lucruri mărunte, totuşi, pentru o persoană obişnuită, un venit de peste 100.000 de dolari pe an e mulţumitor şi nu e foarte greu de obţinut. În funcţie de piaţă şi de cât de inteligenţi sunteţi, el poate fi obţinut într-o perioadă de cinci până la zece ani. Dacă veţi continua să trăiţi modest, fără mari cheltuieli, cei 100.000 de dolari ca venit suplimentar vă vor face plăcere, indiferent unde lucraţi. De acum încolo puteţi să munciţi dacă vreţi sau să nu o faceţi, în funcţie de cum alegeţi, folosind sistemul de impozitare în favoarea voastră şi nu împotriva voastră.
La mine, baza o constituie proprietăţile imobiliare. Îmi place să mă ocup de asta pentru că este ceva stabil şi care se modifică lent. Baza, deci, rămâne stabilă. Circuitul financiar este destul de stabil, la rândul lui, dacă e bine manevrat, şi chiar are toate şansele să crească în valoare. Frumuseţea unei baze solide în afacerile imobiliare este că asta îmi permite să risc ceva mai mult în cazul acţiunilor speculative pe care le cumpăr.
Atunci când am profituri mari de pe piaţa de acţiuni, îmi plătesc impozitul pe câştigurile din capital din chiar acest câştig şi apoi reinvestesc ceea ce mai rămâne în proprietăţi imobiliare, reasigurându-mi baza activelor.
Încă ceva despre afacerile imobiliare. Am călătorit în toa­tă lumea şi am ţinut cursuri despre cum se investeşte. În fiecare oraş, oamenii mi-au spus că nu poţi cumpăra ieftin proprietăţi imobiliare. Eu, din experienţă, ştiu că lucrurile stau altfel. Chiar şi la New York sau la Tokio ori în jurul ori­cărui oraş există adevărate chilipiruri, pe care nimeni nu le bagă în seamă. La Singapore, unde veşnic cresc preţurile la proprietăţile imobiliare, există încă multe chilipiruri la tot pasul. De câte ori aud pe cineva că îmi spune: „Aşa ceva nu se poate aici”, referindu-se la felul în care investesc eu, le reamintesc tuturor că dacă ar fi fost să se exprime corect, ar fi trebuit să spună: „Nu ştiu cum s-ar putea face aşa ceva aici... deocamdată.”
Multe ocazii nu se văd cu ochiul, ci cu mintea. Mulţi oameni nu se îmbogăţesc niciodată pur şi simplu pentru că nu au pregătirea financiară necesară pentru a detecta ocazi­ile aflate chiar sub nasul lor.
Adesea sunt întrebat: „Cum să încep?”
În ultimul capitol ofer zece paşi pe care i-am urmat pe drumul libertăţii mele financiare. Nu uitaţi însă ca întot­deauna să vă şi distraţi, pentru că este un simplu joc. Uneori câştigaţi, alteori învăţaţi. Dar distraţi-vă. Majoritatea oame­nilor nu câştigă niciodată pentru că se tem prea tare să nu piardă. De aceea şcoala tradiţională mi se pare o prostie. La şcoală învăţăm că nu e bine să greşeşti şi suntem pedepsiţi de fiecare dată când greşim. Şi totuşi, dacă priviţi cu atenţie felul cum sunt concepuţi oamenii, ei învaţă tocmai din greşeli. În­văţăm să mergem căzând mai întâi. Dacă n-am fi căzut nici­odată, n-am fi mers niciodată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru mersul cu bicicleta. Încă mai am cicatrice pe ge­nunchi, dar acum pot merge pe bicicletă fără să mă gândesc măcar. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul îmbogăţirii. Din păcate, principalul motiv pentru care majoritatea oamenilor nu sunt bogaţi este că se tem să nu piardă. Învingătorii nu se tem de pierderi, de eşecuri. Dar rataţii se tem. Eşecurile sunt parte componentă a procesului reuşitei. Cei care evită eşecul evită şi reuşita. Eu privesc banii mai curând ca pe un meci de tenis. Joc serios, greşesc, mă corectez, apar alte greşeli, mă corectez şi mă îndrept. Când pierd meciul, mă duc la plasă, îi strâng mâna adversarului, îi zâmbesc şi îi spun: „Ne vedem sâmbăta viitoare.”

Există două tipuri de investitori.
1. Primul şi cel mai obişnuit tip de investitor este cel care cumpără un pachet de investiţii. Ei sună un intermedi­ar, cum ar fi o companie de proprietăţi imobiliare, un agent de Bursă sau un finanţist, şi cumpără ceva. Poate să fie o participare la un fond mutual, acţiuni sau obli­gaţiuni. Este o modalitate bună, cinstită şi simplă de a investi. Un exemplu ar fi acela al unui client care merge la un magazin de calculatoare şi cumpără un calculator direct de pe raft.
2. Cel de-al doilea tip de investitori sunt cei care creează investiţii. Acest investitor de obicei pune pe picioare o afacere, asemeni celor care cumpără componente de calculatoare şi apoi le asamblează. Este un fel de a croi după măsura clientului. Eu habar n-am cum se asam­blează componentele într-un calculator. Dar ştiu să asamblez ocaziile sau cunosc alţi oameni care ştiu s-o facă.

Acest al doilea tip de investitor este mai mult ca sigur in­vestitorul profesionist. Uneori, durează ani de zile pentru a pune cap la cap toate piesele componente. Şi uneori nu se potrivesc în veci. Acest al doilea tip de investitor este cel pe care mi-1 sugerase tatăl meu cel bogat să mi-1 iau ca model. E important să învăţăm cum să asamblăm piesele, pentru că aici sunt câştigurile uriaşe şi uneori şi pierderile uriaşe, atunci când curentul este împotriva noastră.
Dacă vreţi să faceţi parte din cea de-a doua categorie de investitori, trebuie să vă dezvoltaţi trei abilităţi principale. Aceste abilităţi se adaugă celor necesare pentru a deveni inteligenţi din punct de vedere financiar:

1. Cum să descoperiţi o ocazie pe care toţi ceilalţi au ra­tat-o. Trebuie să vedeţi cu ochii minţii ceea ce alţii nu reuşesc sa vadă cu ochii. De exemplu, un prieten a cumpărat casa aceea părăginită. Era sinistră numai când te uitai la ea. Toată lumea se întreba de ce o fi cum­părat-o. Ceea ce însă el a constatat şi noi nu este că acea casă era însoţită şi de patru terenuri goale. El a înţeles acest lucru atunci când s-a adresat companiei de la care a cumpărat dreptul de proprietate. După ce a cumpărat casa, a demolat-o şi a vândut cele cinci parcele de pământ unui constructor pentru o sumă de trei ori mai mare decât cea pe care o dăduse el. A câştigat 75.000 de dolari pentru o muncă de două luni. Nu e o sumă foar­te mare, dar depăşeşte cu mult salariul anual minim şi nu e deloc greu din punct de vedere practic.
2. Cum se strâng banii. Oamenii obişnuiţi merg doar la bancă. Cel de-al doilea tip de investitor trebuie să ştie însă cum să adune capital şi există multe feluri de a aduna fără a fi nevoie de o bancă. Pentru început, am învăţat să cumpărăm case fără sprijinul băncii. Nu atâta casele contează, ci dobândirea capacităţii de a strânge bani, lucru absolut nepreţuit.
Mult prea adesea îi aud pe oameni spunând: „Nu-mi dă mie banca bani.” Sau: „N-am cu ce să cumpăr.” Dacă vreţi să faceţi parte din a doua categorie de investitori trebuie să învăţaţi să rezolvaţi problemele care îi blo­chează pe cei mai mulţi oameni. Cu alte cuvinte, majo­ritatea oamenilor lasă ca banii să fie o oprelişte în în­cheierea unei afaceri. Dacă veţi putea depăşi acest obstacol, veţi fi cu mult înaintea celor care nu învaţă aces­te lucruri. De multe ori am cumpărat o casă, acţiuni sau un bloc fără un ban în bancă. Odată, am cumpărat o casă cu mai multe apartamente cu 1,2 milioane de dolari. Am încheiat ceea ce se numeşte o „Obligaţie de plată”, cu un contract scris între vânzător şi cumpărător. După care am adunat 100.000 de dolari pentru avans şi mi-au rămas 90 de zile în care să adun restul banilor. De ce am făcut-o? Pur şi simplu pentru că ştiam că, de fapt, valorează 2 milioane de dolari. Nu am reuşit niciodată să strâng banii în schimb, persoana care depusese 100.000 de dolari mi-a dat 50.000 de dolari pentru că i-am găsit afacerea asta. A preluat-o în locul meu, iar eu mi-am văzut de treabă. Total zile de lucru: trei. Din nou precizez că de fapt contează mult mai mult ceea ce ştii, şi nu ceea ce cumperi. Investiţia nu înseamnă cumpăra­re. Este mai degrabă o formă de cunoaştere.
3. Cum să-i organizaţi pe oamenii deştepţi. Oamenii inte­ligenţi sunt cei care muncesc alături de o persoană pe care eventual o angajează şi care este mai inteligentă decât ei. Când aveţi nevoie de un sfat, aveţi grijă să vă luaţi consilierii cei mai buni.

Sunt multe de învăţat, dar răsplata poate fi astronomică. Dacă nu vreţi să vă însuşiţi aceste taine, alegeţi atunci primul tip de investitori pentru că vă este mult mai potrivit. Ceea ce ştiţi este cea mai mare avere pe care o deţineţi. Ceea ce nu ştiţi este cel mai mare risc pe care vi-1 asumaţi.
Riscul există întotdeauna, aşa că învăţaţi să riscaţi şi nu să evitaţi riscurile.

CAPITOLUL 7
LECŢIA 6

Munciţi ca să învăţaţi – nu munciţi pentru bani

În 1995, am acordat un interviu unui ziar din Singapore. Tânăra ziaristă a venit la timp şi ne‑am apucat imediat de interviu. Ne aflam în holul unui hotel luxos, sorbindu-ne cafeaua şi discutând despre scopul vizitei mele la Singapore. Urma să ţin conferinţe alături de Zig Ziglar. El vorbea despre motivaţie, iar eu despre „Secretele celor bogaţi”.
„Cândva, aş vrea să fiu şi eu autoarea unui best-seller, aşa ca dumneavoastră”, spuse ea. Citisem o parte dintre articole­le pe care le scrisese la ziar şi fusesem impresionat. Avea un stil puternic şi foarte limpede. Articolele ei trezeau interesul cititorului.
„Dar aveţi un stil excelent”, i-am răspuns eu. „Ce vă îm­piedică să vă realizaţi visul?”
„Munca mea pare că nu duce nicăieri”, spuse ea calm. „Toată lumea spune că romanele mele sunt excelente, dar nu se întâmplă nimic. De asta mi-am păstrat slujba la ziar. Măcar cu asta îmi plătesc facturile. Aveţi vreo sugestie în această direcţie?”
„Sigur că da”, am spus eu optimist. „Un prieten de-al meu din Singapore are o şcoală care pregăteşte agenţi de vânzări. El organizează aceste cursuri pentru multe dintre mari­le companii din Singapore şi cred că dacă ai urma unul din­tre ele, ţi-ar fi de mare ajutor în carieră.”
Ea mă întrebă contrariată: „Credeţi că ar trebui să merg la şcoală să învăţ să vând?”
Am dat din cap că da.
„Chiar vorbiţi serios?”
Am dat din nou din cap. „Ce e rău în asta?”, am bătut eu în retragere. Se simţise jignită şi acum aş fi vrut să nu-i fi spus nimic. În încercarea mea de a fi de ajutor am ajuns să-mi apăr punctul de vedere.
„Eu am o diplomă în literatura engleză. De ce să merg la şcoală să învăţ să fiu agent de vânzări? Am o profesie. Am urmat o şcoală pentru a face o carieră, tocmai pentru a nu fi nevoită să ajung să fiu agent de vânzări. Îi urăsc pe cei de la vânzări. Nu vor decât bani. Deci explicaţi-mi de ce ar trebui să studiez asta.” Între timp, îşi strângea servieta foarte energic. Interviul se terminase.
Pe măsuţă se afla un exemplar al unui alt best-seller pe care îl scrisesem mai demult. L-am luat împreună cu notiţele pe care şi le făcuse pe un carneţel. „Vedeţi?”, am zis eu arătând către notiţe.
S-a uitat la notiţe şi a spus dezorientată: „Ce?”
Din nou, în mod deliberat, i-am arătat notiţele. Pe carneţel notase „Robert Kiyosaki, autor de best-seller-uri”.
„Aici scrie «autor de best-seller-uri», şi nu cel mai bun scriitor”.
Imediat a deschis ochii mari.
„Eu sunt un scriitor groaznic. Dv. sunteţi o mare scriitoare. Eu am urmat cursurile de agent de vânzări, dumneavoastră aveţi o diplomă. Dacă ar fi să punem ambele şcoli la un loc, s-ar ajunge la «un autor de best-seller-uri» şi «cel mai bun scriitor»”.
M-a străfulgerat din priviri. „Încă n-am decăzut în aşa hal încât să învăţ să vând. Cei ca dumneavoastră nu-şi fac o meserie din scris. Eu sunt o profesionistă a scrisului, iar dum­neavoastră sunteţi un agent de vânzări. Nu-i corect.”
Şi-a luat şi restul notiţelor şi s-a îndreptat iute spre uşile acelea mari de sticlă, pierzându-se în dimineaţa umedă a oraşului Singapore.
A doua zi dimineaţă, măcar a publicat un articol corect şi favorabil mie.
Lumea este plină de oameni inteligenţi, talentaţi, cu şcoa­lă şi cu har. Îi întâlnim zilnic. Sunt pretutindeni în mijlocul nostru. Acum câteva zile, maşina mea nu mergea prea bine. Am mers la un atelier şi tânărul mecanic mi-a reparat-o în doar câteva minute. Şi-a dat seama ce are doar ascultând mo­torul. Am fost uluit.
Tristul adevăr este că un mare talent nu este de ajuns.
Sunt permanent şocat cât de puţin câştigă oamenii talen­taţi. Am aflat deunăzi că doar sub 5% dintre americani câşti­gă peste 100.000 de dolari pe an. Am cunoscut oameni strălu­ciţi, cu multă şcoală şi care câştigă sub 20.000 de dolari pe an. Un consultant în afaceri, specializat în comerţul cu aparatură medicală, îmi spunea cât de mulţi doctori, stomatologi şi me­dici generalişti au probleme financiare. Eu am crezut că în momentul în care şi-au luat o diplomă au şi început să curgă dolarii. Acest consultant în afaceri mi-a spus aşa: „Le lipseşte o abilitate ca să ajungă să facă mari averi.”
Acest lucru înseamnă că oamenii nu trebuie decât să înve­ţe şi să stăpânească acest ceva, după care venitul le va creşte excepţional. Am mai pomenit despre inteligenţa financiară ca formă de sinergie a contabilităţii, investiţiilor, marketin­gului şi legilor. Combinaţi aceste patru abilităţi practice şi va fi uşor să faceţi bani din bani. Când este vorba despre bani, oamenii nu ştiu să facă altceva decât să muncească din greu pentru ei.
Exemplul clasic de sinergie a talentelor îl reprezenta tânăra ziaristă. Dacă ar fi învăţat temeinic cum să vândă şi să facă marketing, venitul ei ar fi crescut simţitor. În locul ei, aş fi urmat şi nişte cursuri de publicitate, nu numai de vânzări. Apoi, în loc să lucrez la ziar, mi-aş fi căutat o slujbă într-o agenţie de publicitate. Chiar dacă ar fi însemnat mai puţini bani, ar fi învăţat să comunice „pe scurt”, aşa cum se reuşeşte cu succes prin intermediul reclamelor. Ar mai fi petrecut ceva vreme şi învăţând câte ceva despre relaţiile publice, o altă abilitate importantă. Ar fi învăţat cum să câştige milioane din publicitate. Iar apoi noaptea şi la sfârşiturile de săptămână ar fi putut să scrie marele ei roman. Când l-ar fi terminat, ar fi reuşit să-şi vândă mai bine cartea. Apoi, după o scurtă vreme, ar fi putut deveni un „autor de best-seller-uri”.
Când am scos prima mea carte „Dacă vreţi să deveniţi bogaţi şi fericiţi nu mergeţi la şcoală”, un editor mi-a sugerat să-i schimb titlul în „Economia educaţiei”. I-am explicat că un asemenea titlu ar însemna să vând două exemplare, unul fami­liei şi altul celui mai bun prieten. Problema este că până şi ei ar aştepta să obţină unul pe gratis. Titlul şocant „Dacă vreţi să deveniţi bogaţi şi fericiţi, nu mergeţi la şcoală” fusese ales tocmai pentru că ştiam că asta va însemna o enormă publicitate. Eu sunt pentru învăţământ şi cred în reforma învăţământului. Altfel, de ce aş continua să lupt pentru schimbarea străvechi­ului sistem? Aşa încât am ales un titlu care să-mi faciliteze accesul la emisiunile de televiziune şi radio tocmai pentru că vroiam să devin un personaj controversat. Unii credeau că sunt nebun de legat, dar cartea se vindea al naibii de bine.
Când am absolvit, în 1969, Academia Comercială de Ma­rină a SUA, tatăl meu cu şcoală a fost foarte încântat. Compa­nia Standard Oil din California m-a angajat pentru flota lor de vase petroliere. Eram ofiţer trei şi câştigam mai puţin decât colegii mei, dar nu era rău pentru prima slujbă de după ab­solvirea facultăţii. Iniţial, eram plătit cu 42.000 de dolari pe an, în care erau incluse orele suplimentare şi nu trebuia să muncesc decât şapte luni. Aveam cinci luni vacanţă. Dacă aş fi vrut, aş fi putut să plec în Vietnam cu o altă companie na­vală şi să-mi dublez uşor venitul, în loc să-mi iau cele cinci luni de vacanţă.
Mă aştepta o carieră strălucită şi totuşi, după şase luni, mi-am dat demisia şi m-am alăturat Marinei Comerciale ca să învăţ să pilotez. Tatăl meu cu şcoală a fost distrus. Tatăl meu bogat m-a felicitat.
În şcoală şi la locul de muncă prinde foarte mult ideea „specializării”. Adică pentru a câştiga mai mult sau a fi avan­sat trebuie să te „specializezi”. De aceea medicii, imediat după ce termină facultatea, încearcă să se specializeze, cum ar fi în ortopedie sau în pediatrie. Acelaşi lucru este valabil pentru contabili, arhitecţi, avocaţi, piloţi şi altele.
Tatăl meu cu şcoală credea în această idee. De aceea a fost încântat atunci când în sfârşit şi-a terminat doctoratul. Recu­noştea însă adesea că şcolile îi răsplătesc tot mai prost pe cei care învaţă tot mai mult.
Tatăl cel bogat m-a încurajat să fac exact contrariul. „Tre­buie să ştii câte puţin din cât mai multe”, mi-a sugerat el. De aceea ani de zile am lucrat în diverse departamente ale com­paniilor sale. Un timp, am lucrat şi la contabilitate. Chiar dacă probabil nu voi ajunge niciodată contabil, el vroia să învăţ prin „osmoză”. Tatăl cel bogat ştia că o să prind măcar „jargonul”, limbajul de specialitate, şi am să capăt flerul necesar pentru a distinge ce este important de ceea ce nu este. Am lucrat şi ca picolo, şi în construcţii, dar şi în vânzări, re­zervări şi marketing. El ne „punea la curent cu toate”, pe mine şi pe Mike. De aceea insista să participăm la întâlnirile cu bancherii, avocaţii, contabilii şi agenţii de Bursă. Vroia să cunoaştem câte puţin din toate domeniile imperiului său.
Când am renunţat la slujba mea bine plătită de la Stan­dard Oil, tatăl meu cu studii a avut o discuţie deschisă cu mine. Era uluit. Nu putea înţelege de ce am hotărât să îmi dau demisia dintr-o slujbă care îmi oferea o plată bună, mari avantaje, mult timp liber şi ocazii de avansare. Când m-a întrebat într-o seară: „De ce ai renunţat?”, n-am fost în stare să-i explic, oricât m-am străduit. Logica mea nu corespundea logicii sale. Marea problemă era că logica mea era de fapt logica tatălui cel bogat.
Siguranţa locului de muncă era totul pentru tatăl meu cu şcoală. Experienţa era în schimb totul pentru tatăl meu cel bogat.
Tatăl cu studii credea că am mers la şcoală ca să învăţ să fiu ofiţer de marină. Tatăl cel bogat ştia că am mers la şcoală pentru a studia comerţul internaţional. În vremea studenţiei, am participat la transporturi importante, navigând pe vase mari, pe petroliere şi pe vase cu pasageri, spre Orientul înde­părtat şi spre insulele Pacificului de Sud. Tatăl meu bogat susţinea că e mai bine să rămân în Pacific decât să merg cu vaporul în Europa, pentru că ştia că „popoarele care acum se formau” se aflau în Asia, şi nu în Europa. În vreme ce majori­tatea colegilor mei, inclusiv Mike, petreceau la cluburile stu­denţeşti, eu învăţam comerţul, învăţam să cunosc oamenii, stilul în afaceri şi cultura din Japonia, Taiwan, Thailanda, Singapore, Hong Kong, Vietnam, Coreea, Tahiti, Samoa şi Filipine. Şi eu mai petreceam din când în când, dar nu în frăţii­le studenţeşti. M-am maturizat rapid.
Tatăl meu cu şcoală nu putea înţelege de ce m-am hotărât să îmi dau demisia şi să intru în Marina Comercială. I-am explicat că vreau să învăţ să pilotez avioane şi mai ales să conduc trupele militare. Tatăl cel bogat mi-a explicat că lu­crul cel mai complicat în a conduce o companie militară este manevrarea oamenilor. El fusese în armată trei ani; tatăl meu cu şcoală fusese scutit de armată. Tatăl meu bogat mi-a spus cât de important este să înveţi să conduci oamenii, mai ales în situaţii periculoase. „Arta conducerii, asta este ceea ce tre­buie să înveţi acum”, mi-a spus el. „Dacă nu eşti un bun con­ducător, te vor înjunghia pe la spate, aşa cum se întâmplă şi în lumea afacerilor.”
Când m-am întors din Vietnam, în 1973, am renunţat la acest post, chiar dacă îmi plăcea enorm să pilotez avioane. Mi-am găsit o slujbă la Compania Xerox. M-am angajat acolo dintr-un singur motiv, şi nu pentru avantaje. Eram o persoa­nă timidă şi nimic nu mă înspăimânta mai tare pe lumea asta decât ideea de a vinde ceva. Compania Xerox avea cele mai bune programe de pregătire din America pentru agenţii de vânzări.
Tatăl meu cel bogat era mândru de mine. Celui cu şcoală îi era ruşine cu mine. Ca intelectual, considera că agenţii de vânzări îi sunt inferiori. Am lucrat patru ani la Xerox, până ce am învăţat să-mi stăpânesc frica de a bate pe la uşi şi de a fi refuzat. De îndată ce am reuşit să fiu permanent între primii cinci la vânzări, din nou mi-am dat demisia şi am mers mai departe, lăsând în urmă o altă strălucită carieră la o companie excelentă.
În 1977, am pus bazele primei mele companii. Tatăl cel bogat ne învăţase pe mine şi pe Mike cum să ţinem hăţurile într-o companie. Acum trebuia să profit de aceste informaţii şi să le pun cap la cap. Primul meu produs, portofelul din nailon, era făcut în Orientul îndepărtat şi adus într-un depo­zit din New York, nu departe de unde făcusem eu şcoala. Îmi încheiasem studiile oficiale şi era cazul să îmi iau zborul. Dacă dădeam greş, dădeam faliment. Tatăl meu cel bogat era de părere că e mai bine să dai faliment până în 30 de ani. „Îţi mai rămâne timp să-ţi revii”, ne sfătuia el. În ajunul celei de-a treizecea aniversări, primul transport tocmai pleca din Co­reea îndreptându-se spre New York.
Şi în prezent fac afaceri internaţionale. Şi în continuare, aşa cum mă sfătuise tatăl meu cel bogat, mă aplec în special asupra popoarelor în formare. Actualmente, compania mea de investiţii operează în America de Sud, Asia, Norvegia şi Rusia.
Există o butadă veche care sună cam aşa: „JOB este acroni­mul lui «Just Over Broke» (Imediat După Faliment).” Şi, din păcate, trebuie să mărturisesc că acest lucru se aplică în cazul a milioane de oameni. Pentru că şcolile nu gândesc în termeni de inteligenţă financiară, majoritatea celor care muncesc „trăiesc la minima rezistenţă”, muncesc şi-şi plătesc facturile.
Mai există o altă teorie îngrozitoare de management, care sună cam aşa: „Angajaţii se străduiesc cât să nu fie concedi­aţi, iar patronii îi plătesc cât să nu-şi dea demisia.” Şi dacă ur­măriţi nivelul salariilor din majoritatea companiilor, veţi constata că există un sâmbure de adevăr în această afirmaţie.
În general, rezultatul este că majoritatea celor care mun­cesc nu progresează niciodată. Ei fac ceea ce au fost învăţaţi să facă, „îşi iau o slujbă sigură”. Majoritatea celor care mun­cesc se concentrează asupra muncii pentru plată şi avantaje, care constituie o răsplată pe termen scurt şi care adesea este dezastruoasă pe termen lung.
În schimb, le-aş recomanda tinerilor să-şi caute de lucru în funcţie de ce ar putea învăţa din acea slujbă, şi nu pentru ceea ce câştigă. Ei ar trebui mai întâi să caute să descopere de ce aptitudini este nevoie pentru o anumită profesie, şi asta înainte de a intra în infernala „cursă a şobolanului”.
Odată ce oamenii sunt prinşi în capcana de o viaţă a plăţii facturilor, ajung ca micii hamsteri care învârt rotiţele de metal din cuştile lor. Lăbuţele lor aleargă cu patimă, roata se învârteşte cu patimă, dar vine şi ziua de mâine şi se trezesc în aceeaşi cuşcă: grozavă slujbă, n-am ce spune.
În filmul „Jerry Maguire”, cu Tom Cruise, există multe replici excelente. Cea mai memorabilă este: „Să văd banii.” Dar există una şi mai adevărată. Ea este spusă atunci când Tom Cruise pleacă de la firmă. Tocmai fusese concediat şi întreabă întreaga companie: „Cine vrea să vină cu mine?” Şi se aşterne o tăcere mormântală. Doar o femeie se ridică şi spune: „Eu aş veni, dar peste trei luni urmează să mă avanseze.”
Această afirmaţie este poate cea mai reală din întreg fil­mul. E genul de afirmaţie pe care oamenii şi-o mărturisesc în gând, preocupaţi fiind să-şi plătească facturile. Ştiu că tatăl meu cu şcoală aştepta cu nerăbdare în fiecare an mărirea salariului şi de fiecare dată era dezamăgit. Drept pentru care se apuca iar de studiu, ca să obţină noi diplome şi o mărire de salariu, dar din nou se alegea cu o dezamăgire.
Întrebarea pe care o pun adesea este: „Unde duce această activitate zilnică, de fapt?” Exact ca în cazul micuţului hamster, mă întreb dacă oamenii îşi pun problema unde îi duce de fapt munca de zi cu zi. Ce le rezervă viitorul?
Cyril Brickfield, fostul director executiv de la Asociaţia Americană a Pensionarilor, declara că: „Pensiile private se află într-o stare de adevărat haos. Mai întâi, 50% din forţa de muncă actuală nu are nici un fel de pensie. Fie şi numai asta, şi ar trebui să fie un motiv serios de îngrijorare. Iar între 75 şi 80% dintre ceilalţi 50% au pensii insuficiente, de 55 sau 150 sau 300 de dolari pe lună.”
În cartea sa „The Retirement Myth” („Mitul pensionării”), Craig S. Karpel scrie: „Am fost la sediul unei firme de importanţă naţională ce se ocupă de consultanţă în privinţa pensiilor şi am cunoscut-o pe cea care ocupa funcţia de director speciali­zat în conceperea planurilor de pensii mari pentru cei din conducere. Când am întrebat-o la ce ar trebui să se aştepte cei care n-au funcţii de conducere în privinţa venitului din pensii, ea mi-a spus cu un zâmbet încrezător: «Glonţul de Argint».
«Ce înseamnă Glonţul de Argint?» am întrebat.
Ea a ridicat din umeri: «Dacă această generaţie numeroa­să de tineri şi-ar da seama că nu va avea bani din care să tră­iască la bătrâneţe, şi-ar zbura creierii.»” Karpel continuă prin a explica diferenţa dintre vechiul plan de pensionare cu be­neficii clare şi planul cel nou, 401K, care este riscant. Nu e nimic îmbucurător pentru cei care muncesc în ziua de azi. Şi acum mă refer doar la pensii. Dar dacă ar fi să adaug asigu­rările medicale şi căminele de bătrâni, totul ar deveni şi mai înspăimântător. În cartea sa din 1995, autorul arată că taxele pentru căminele de bătrâni au crescut de la 30.000 de dolari pe an la 125.000 de dolari pe an. El a mers la un azil de bătrâni curăţel, fără pretenţii, din cartierul lui, şi a descoperit că în 1995 costa 88.000 de dolari pe an.
Deja multe spitale din ţările cu un sistem medical social trebuie să ia nişte hotărâri extrem de grave, cum ar fi „cine trăieşte şi cine moare”. Aceste hotărâri pornesc pur şi simplu de la suma pe care o deţin şi de la cât de bătrâni sunt pacienţii. Dacă e vorba de un pacient bătrân, adesea va fi tratat un altul mai tânăr. Pacientul bătrân şi sărac este trecut undeva pe lista de aşteptare. Deci aşa cum cei bogaţi îşi pot permite un sis­tem de învăţământ mai bun, tot aşa ei vor rămâne în viaţă, în vreme ce aceia care n-au prea mulţi bani vor muri.
În consecinţă, mă întreb: cei care muncesc se gândesc oare la viitor sau la următoarea leafă, îşi fac oare gânduri pentru ce-i aşteaptă?
Când discut cu adulţii care doresc să câştige mai mulţi bani, le recomand de fiecare dată acelaşi lucru - să încerce să aibă o privire în perspectivă asupra vieţii lor. În loc să muncească pur şi simplu pentru bani şi pentru siguranţa zilei de mâine, ceea ce recunosc că este important, le sugerez să-şi mai ia o slujbă, dobândind astfel o nouă abilitate. Le recomand adesea să intre într-o reţea de companii de marke­ting, ceea ce se numeşte şi „multilevel marketing”, dacă în­tr-adevăr vor să înveţe cum să vândă ceva. O parte dintre aceste companii au nişte programe de pregătire excelente, care îi ajută pe oameni să-şi depăşească frica de eşec şi refu­zul, acestea fiind principalul motiv pentru care se ajunge la insuccese. Educaţia este mai preţioasă decât banii, mai ales pe termen lung.
Adesea, când fac această sugestie, mi se răspunde: „E prea mare efortul” sau: „Nu vreau să fac decât ceea ce mă intere­sează.”
În cazul afirmaţiei „E prea mare efortul”, îi întreb: „Şi atunci preferaţi ca o viaţă întreagă să daţi statului 50% din ceea ce câştigaţi?” Celorlalţi, care răspund că „Nu vreau să fac decât ceea ce mă interesează”, le spun: „Nu mă intere­sează să merg să fac gimnastică, dar totuşi mă duc pentru că vreau să mă simt mai bine şi să trăiesc mai mult.”
Din păcate, există un sâmbure de adevăr în expresia „Nu înveţi cal bătrân la buiestru.” Dacă o persoană nu este obiş­nuită cu schimbările, îi va fi greu să se schimbe. Dar pe aceia dintre noi care nu sunt convinşi că trebuie să munceşti pentru a învăţa ceva nou aş vrea să-i încurajez: „Viaţa seamănă mult cu mersul la sala de sport.” Cel mai greu e să te urneşti. După aceea, e simplu. De multe ori, mi-a fost greu să mă duc, dar odată ajuns acolo şi apucându-mă de treabă, mi-a făcut plăcere. După ce terminam exerciţiile de gimnastică, mă bu­curam de fiecare dată că am reuşit să mă conving să merg.
Dacă nu sunteţi dispuşi să munciţi ca să învăţaţi ceva nou si insistaţi în schimb asupra unei înalte specializări în dome­niul vostru, interesaţi-vă mai întâi dacă firma la care lucraţi are sindicat. Sindicatele apără specialiştii.
Tatăl meu cu studii, după ce a ieşit din graţiile guverna­torului, a ajuns liderul sindicatului profesorilor din Hawaii. El mi-a spus că a fost cea mai grea slujbă pe care a avut-o vreodată. Pe de altă parte, tatăl meu cu bani s-a străduit toată viaţa ca nu cumva companiile lui să ajungă să aibă sindicat. Şi a reuşit. Cu toate că sindicatele erau aproape de fiecare dată, tatăl cel bogat a reuşit să le învingă.
Personal, nu sunt de partea nimănui, pentru că îmi dau seama de avantajele ambelor situaţii. Dacă veţi face aşa cum sunteţi învăţaţi la şcoală, adică să dobândiţi o înaltă speciali­zare, căutaţi protecţia sindicatelor. De exemplu, dacă mi-aş fi continuat cariera de pilot, m-aş fi orientat spre o companie care ar fi avut un puternic sindicat al piloţilor. De ce? Pentru că mi-aş fi dedicat viaţa învăţării unui singur lucru care are valoare într-o singură direcţie. Dacă aş fi fost exclus din acest domeniu, specializarea mea de o viaţă n-ar mai fi avut nici o valoare într-un alt domeniu. Un pilot cu vechime - cu 100.000 de ore de transport aerian serios şi care câştigă 150.000 de dolari pe an - greu îşi găseşte de lucru, adică o slujbă de profesor, de exemplu, pe un salariu similar. În ce priveşte specializarea, nu este întotdeauna posibil ca ea sa fie transferată dintr-un domeniu în altul, pentru că specializarea unui pilot în aviaţia comercială nu este la fel de importantă şi în sistemul educaţional.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru medici. Cu toate aces­te schimbări din domeniul medical, mulţi specialişti trebuie să se conformeze unor organizaţii cum ar fi HMO. Categoric că profesorii de şcoală generală trebuie să fie membri de sindicat. Actualmente în America sindicatul profesorilor este cel mai mare şi cel mai bogat dintre toate. National Education Association (Asociaţia Naţională pentru învăţământ) are un cuvânt foarte greu de spus din punct de vedere politic. Profesorii au nevoie de protecţia sindicatului lor pentru că şi specializarea lor are o valoare limitată exclusiv la domeniul învăţământului. Aşadar, regula principală este: „Specializaţi-vă şi apoi intraţi în sindicat.” Aceasta este o mişcare inte­ligentă.
Atunci când i-am întrebat pe cei cărora le predam: „Câţi dintre voi puteţi face un hamburgher mai bun decât McDo­nald's?”, aproape toţi au ridicat mâna. După care i-am între­bat: „Dacă atât de mulţi dintre voi puteţi face un hamburgher mai bun, cum se face că McDonald's câştigă mai mulţi bani decât voi?”
Răspunsul este clar: McDonald's excelează în afaceri. Are un sistem imbatabil. Motivul pentru care atâţia oameni talen­taţi sunt săraci constă în faptul că îi preocupă modul în care să facă un hamburgher mai bun, neştiind în schimb mai nimic despre cum se fac afacerile.
Un prieten de-al meu din Hawaii este un mare artist. El câştigă considerabil. Într-o bună zi, avocatul mamei lui 1-a sunat, spunându-i că aceasta i-a lăsat 35.000 de dolari. Asta mai rămăsese din averea ei după ce avocatul şi statul îşi luaseră partea lor. El a profitat imediat de ocazie pentru a‑şi spori afacerile, folosind o parte din bani pe reclamă. Două luni mai târziu, primul anunţ de o pagină la patru culori a apărut într-o foarte costisitoare revistă, care îi avea ca public ţintă pe cei foarte bogaţi. Anunţul a apărut vreme de trei luni. Nu a primit nici un răspuns în urma anunţului şi i s-a dus şi toată moştenirea. În prezent, el vrea să dea în judecată revista pentru că nu i-a reprezentat bine interesele.
Acesta este un exemplu cât se poate de banal al cuiva care ştie să facă un hamburgher minunat, dar nu se pricepe la afaceri. Atunci când l-am întrebat ce a învăţat, singurul răs­puns pe care mi 1-a dat a fost că de fapt „cei de la vânzări din publicitate sunt nişte escroci”. Apoi l-am întrebat dacă nu doreşte să urmeze un curs de vânzări şi unul de marketing direct. Răspunsul lui a fost: „N-am timp şi nu vreau să-mi irosesc banii.”
Lumea este plină de oameni talentaţi. Mult prea des ei sunt săraci sau au probleme financiare sau câştigă mai puţin decât ar fi în stare, şi asta nu pentru ceea ce ştiu, ci din cauza a ceea ce nu ştiu. Ei îşi concentrează toată atenţia asupra felu­lui cum se face hamburgherul şi nu asupra felului în care se vinde sau se livrează hamburgherul. Poate că McDonald's nu face cei mai buni hamburgheri, dar categoric cei care lu­crează acolo sunt cei mai buni în privinţa vânzării şi a livrării unui hamburgher de calitate medie.
Tatăl meu cel sărac dorea să mă specializez în ceva. Aşa credea el că se poate câştiga mai mult. Chiar şi după ce guver­natorul Hawaii-ului îi spusese că nu mai lucrează pentru guvern, tatăl meu cu studii continua să mă încurajeze să mă specializez în ceva. Apoi, tatăl meu cu şcoală s-a apucat să apere cauza profesorilor prin intermediul unui sindicat, organizând o campanie de protejare şi de obţinere de avanta­je pentru profesioniştii foarte bine pregătiţi. Ne-am certat adesea, dar niciodată nu a acceptat că supra-specializarea este cea care cauzează nevoia de protecţie a sindicatelor. El nu a înţeles niciodată că de fapt cu cât te specializezi mai mult cu atât cazi în această capcană şi devii dependent de specializa­rea respectivă.
Tatăl cel bogat ne-a sfătuit pe Mike şi pe mine „să ne mu­tăm cât mai des”. Multe companii procedează la fel. Găsesc câte un tânăr student strălucit care tocmai a terminat o facul­tate economică şi încep să îl „pregătească” în aşa fel încât în­tr-o bună zi să preia compania. Astfel, aceşti străluciţi tineri angajaţi nu se specializează într-un singur departament; ei sunt mutaţi de la un departament la altul pentru a cunoaşte toate aspectele sistemului utilizat în lumea afacerilor. Adesea, cei bogaţi îşi „pregătesc” copiii sau pe copiii altora. Procedând astfel, copiii lor au o imagine de ansamblu asupra operaţiunilor din afacerea respectivă şi pot înţelege felul în care diversele departamente depind unul de altul.
Generaţia celui de-al doilea război mondial considera că e „rău” să te muţi de la o companie la alta. În prezent, acest lucru este considerat o mişcare inteligentă. Cum oamenii trec de la o companie la alta în loc să se specializeze tot mai tare, de ce n-ar încerca şi să „înveţe” în loc să „câştige” doar? Pe termen scurt, asta s-ar putea să însemne că veţi câştiga mai puţin. Dar pe termen lung merită însutit.

Principalele calităţi în domeniul managementului necesa­re reuşitei sunt:
1. Managementul circuitului banilor;
2. Managementul sistemelor (inclusiv în ce te priveşte pe tine însuţi şi timpul acordat familiei);
3. Managementul oamenilor.

Cele mai importante calităţi specifice sunt cele referitoare la vânzări şi la înţelegerea marketingului. Abilitatea de a vin­de - de a comunica cu alţii, fie că e vorba de un client, de un angajat, de un şef, de un partener de viaţă sau de un copil - stă la baza reuşitei personale. Capacitatea de a comunica în scris, oral sau la negocieri este de o importanţă capitală pen­tru o viaţă reuşită. Este o capacitate la care eu lucrez perma­nent, urmând cursuri sau cumpărând casete pregătitoare toc­mai pentru a-mi lărgi cunoştinţele.
Aşa cum am menţionat, tatăl meu cu şcoală, pe măsură ce muncea tot mai mult, devenea tot mai competent. Dar se şi afunda tot mai tare în capcana super-specializării. Chiar dacă salariul lui creştea, posibilităţile scădeau. Când n-a mai avut acces la funcţia guvernamentală, şi-a dat seama cât de vulne­rabil este de fapt din punct de vedere profesional. Exact ca şi în cazul sportivilor profesionişti, care dintr-odată au un acci­dent sau îmbătrânesc şi nu mai pot face sport. Brusc, slujba lor foarte bine plătită dispare şi au capacităţi limitate de a o lua de la început. Cred că de aceea tatăl meu cu studii s-a îndreptat apoi spre sindicate. Şi-a dat seama cât de mult ar avea de câştigat cu ele.
Tatăl cel bogat ne-a încurajat pe Mike şi pe mine să ştim câte puţin din toate. Ne-a încurajat să lucrăm cu persoane mai deştepte ca noi şi să aducem oameni inteligenţi cu care să ne formăm echipe. În prezent, asta s-ar chema o sinergie a specializărilor profesionale.
Actualmente, întâlnesc foşti profesori care câştigă sute de mii de dolari pe an. Câştigă atât de mult pentru că s-au spe­cializat în domeniul lor, dar au dobândit şi alte cunoştinţe utile. Ei pot preda tot aşa de bine pe cât pot vinde şi face mar­keting. Ştiu că nu există talent mai important decât acela de a vinde şi de a face marketing. Capacitatea de a vinde şi de a face marketing nu este la îndemâna celor mai mulţi în primul rând datorită faptului că se tem de a nu fi refuzaţi. Cu cât veţi fi mai pricepuţi în arta comunicării, a negocierii şi a stăpânirii fricii de a fi refuzaţi, cu atât vă va fi mai uşor în viaţă. Aşa cum o sfătuiam pe acea ziaristă care vroia să devină „autoare de best-seller-uri” îi sfătuiesc pe toţi ceilalţi. O specializare propriu-zisă are punctele ei tari, dar şi punctele ei slabe. Am prieteni care sunt nişte genii, dar nu pot comunica eficient cu ceilalţi oameni şi, ca urmare, câştigurile lor sunt jalnice. Îi sfă­tuiesc să-şi petreacă un an învăţând cum să vândă. Chiar dacă nu câştigă nimic, arta comunicării se va îmbunătăţi în cazul lor considerabil. Şi acest lucru este nepreţuit.
Pe lângă faptul că trebuie să ştim să acumulăm informaţii, să vindem şi să facem marketing, trebuie să fim buni profe­sori, dar şi buni învăţăcei. Pentru a fi cu adevărat bogaţi tre­buie să fim capabili să oferim aşa cum suntem capabili să primim. În cazul unor probleme financiare sau profesionale, intervine tocmai această incapacitate de a oferi şi de a primi. Ştiu mulţi oameni care sunt săraci pentru că nu sunt nici buni elevi, nici buni profesori.
Ambii mei taţi erau generoşi. Amândoi puneau pe primul loc dăruirea. Predatul era una dintre modalităţile lor de a oferi ceva. Cu cât ofereau mai mult, cu atât primeau mai mult. Exista însă o diferenţă izbitoare în privinţa darurilor în bani. Tatăl meu cel bogat dăruia mulţi bani, dona la biserică, pen­tru opere de caritate, pentru fundaţiile sale. El ştia că pentru a primi bani trebuie să dai bani. A da bani este secretul ma­jorităţii familiilor foarte bogate. De aceea există organizaţii precum Fundaţia Rockefeller şi Fundaţia Ford. Acestea sunt organizaţii concepute pentru a spori averi, dar şi pentru a dărui permanent.
Tatăl meu cel cu şcoală spunea mereu: „Când o să am un ban în plus am să-1 dăruiesc.” Problema era că niciodată n-avea un ban în plus. Muncea tot mai mult pentru a obţine mai mulţi bani, în loc să se concentreze asupra legii celei mai im­portante a banilor: „Dă şi ţi se va da.” în loc de a crede în asta, el credea în „Primeşte şi apoi vei da.”
În concluzie, eu am devenit într-un fel asemeni ambilor mei taţi. Parte din mine este un capitalist înrăit, căruia îi place jocul de noroc al banilor care fac bani. Cealaltă parte îl re­prezintă pe profesorul cu răspundere socială, profund preo­cupat de veşnica prăpastie dintre cei care au şi cei care n-au. Personal, socotesc că principalul vinovat de adâncirea acestei prăpăstii este sistemul de învăţământ arhaic.

CAPITOLUL 8

Depăşirea obstacolelor

Chiar şi după ce oamenii studiază şi se alfabetizează din punct de vedere financiar, ei tot se mai lovesc de obstacole în obţinerea independenţei financiare. Există cinci motive prin­cipale pentru care cei iniţiaţi din punct de vedere financiar nu reuşesc totuşi să aibă o coloană a activelor suficient de bogată. Coloana activelor este cea care poate produce mari sume de bani din circuitul financiar. Coloana activelor este cea care îi poate scăpa de probleme, astfel încât ei să ducă existenţa la care visează în loc să muncească tot timpul doar pentru a-şi plăti facturile. Cele cinci motive sunt:

1. Frica.
2. Scepticismul.
3. Lenea.
4. Obiceiurile proaste.
5. Aroganţa.

Motivul nr. 1. Înfrângerea fricii de a pierde bani. N-am cunoscut niciodată pe nimeni căruia să-i facă plăcere să piar­dă bani. Şi de când mă ştiu n-am cunoscut nici un om bogat care să nu fi pierdut bani. În schimb, cunosc o mulţime de oameni săraci care n-au pierdut nici un bănuţ... investindu-1, adică.
Teama de a pierde bani este firească. Toată lumea o are. Chiar şi cei bogaţi. Dar problema nu este teama, ci felul cum este ea stăpânită. Felul cum reacţionaţi la pierderi. Felul cum manevraţi eşecul. Asta contează de fapt. Asta are cea mai mare valoare în viaţă, nu banii. Principala diferenţă dintre un om bogat şi un om sărac constă în felul în care îşi stăpâneşte frica.
E normal să vă fie frică. E normal să fiţi laşi când e vorba de bani. Dar încă vă puteţi îmbogăţi. Cu toţii suntem eroi în unele direcţii şi laşi în altele. Soţia prietenului meu este asis­tentă la urgenţe. Când vede sânge, se apucă imediat de treabă. Când îi pomenesc de investiţii, o ia la fugă. Eu când văd sânge nu fug. Leşin.
Tatăl meu cel bogat a înţeles foarte bine fobia banilor. „Unora le e frică de şerpi, altora le e frică să nu piardă bani. În ambele cazuri este vorba de fobii”, spunea el. Soluţia lui pentru fobia pierderii banilor erau nişte versuri care sunau cam aşa: „Dacă urăşti riscul şi grijile... apucă-te de treabă cât mai devreme.” De aceea băncile le recomandă tinerilor să-şi formeze obiceiul de a economisi. Dacă începeţi de foarte tineri, este mai uşor să vă îmbogăţiţi. Nu am să aprofundez aceste idei aici, dar este o mare diferenţă între o persoană care începe să pună deoparte la 20 de ani şi una care o face la 30 de ani. Este o diferenţă izbitoare.
Se spune că una dintre minunile lumii este puterea de a combina diverse interese. Cumpărarea Insulei Manhattan se zice că ar fi fost cel mai mare chilipir al tuturor timpurilor. New York-ul a fost cumpărat cu echivalentul a 24 de dolari în gablonţuri şi mărgele. Şi totuşi, dacă cei 24 de dolari ar fi fost investiţi cu 8% dobândă anual, ar fi valorat până în 1995 peste 28 de miliarde de dolari. Manhattan-ul ar fi putut fi cumpărat din nou cu ceea ce mai rămânea după achiziţiona­rea unei mari părţi din Los Angeles, mai ales la nivelul pre­ţurilor de pe piaţa imobiliară din 1995.
Vecinul meu lucrează la o importantă companie de calcu­latoare. Este acolo de 25 de ani. Peste încă 5 ani, el va pleca de la companie având 4 milioane de dolari incluşi în planul de pensii 401K. Majoritatea banilor sunt investiţi în fonduri mutuale cu creştere rapidă, pe care el le va transforma în obligaţiuni şi titluri de stat. Va avea doar 55 de ani când va ieşi la pensie şi în continuare va beneficia de un circuit pasiv de bani de peste 300.000 de dolari pe an, mai mult decât câştigă acum din leafă. Deci se poate, chiar dacă nu vă place să pierdeţi sau urâţi riscul. Trebuie doar să începeţi foarte devre­me şi să vă preocupe o schemă de pensii, angajând un specialist în finanţe în care să aveţi încredere şi care să vă călău­zească înainte de a investi, indiferent în ce.
Dar dacă nu mai aveţi mult timp la dispoziţie sau doriţi să vă pensionaţi mai devreme? Cum puteţi să vă stăpâniţi fri­ca de a pierde bani?
Tatăl meu cel sărac n-a făcut nimic. Pur şi simplu n-a des­chis discuţia, refuzând acest subiect. Pe de altă parte, tatăl meu cel bogat m-a sfătuit să gândesc ca texanii. „Îmi place Texas-ul şi îmi plac texanii”, obişnuia el să spună. „În Texas, totul este mai mare. În Texas, când se câştigă, se câştigă masiv. Când se pierde, se pierde spectaculos.”
„Le place să piardă?” am întrebat eu.
„N-am spus asta. Nimănui nu-i place să piardă. Arată-mi tu mie pe cineva căruia îi place să piardă şi în mod sigur că persoana e un ratat”, spuse tatăl cel bogat. „Mie-mi place ati­tudinea texanului în raport cu riscul, cu răsplata şi cu eşecul. La asta mă refer. Felul cum îşi administrează viaţa. Ei trăiesc în stil mare şi nu ca majoritatea celor de pe aici, care reacţio­nează ca nişte gângănii când e vorba de bani. Nişte gângănii speriate să nu-i observe careva, care se smiorcăie ori de câte ori băcanul nu le dă un sfert de dolar rest.”
Tatăl cel bogat şi-a continuat explicaţia:
„Ceea ce-mi place cel mai mult la texani este atitudinea lor. Ei sunt mândri când câştigă şi se fălesc când pierd. Texanii au şi un proverb: «Dacă tot e să dai faliment, să fie unul spec­taculos.» Nu-ţi face plăcere să recunoşti când dai faliment. Majoritatea celor de pe aici se tem atât de tare să nu piardă, încât au grijă să nu aibă ce să piardă.”
Permanent ne spunea lui Mike şi mie că motivul cel mai important al insuccesului financiar îl reprezintă faptul că oamenii nu vor deloc să-şi asume riscuri. „Oamenii se tem atât de tare să nu piardă, încât până la urmă pierd”, spunea el.
Fran Tarkenton, o fostă vedetă a fotbalului american, zicea altfel: „Să câştigi înseamnă să nu-ţi fie teamă că ai să pierzi.”
De-a lungul vieţii mele, am observat că de obicei se câştigă după ce se pierde ceva. Înainte de a învăţa să merg pe bicicle­tă, am căzut de mai multe ori. N-am cunoscut nici un jucător de golf care să nu fi ratat o minge. N-am cunoscut pe nimeni care să nu se fi îndrăgostit la un moment dat fără speranţă. Şi n-am cunoscut nici un om bogat care să nu fi pierdut vreoda­tă bani. Aşadar, pentru cei mai mulţi motivul pentru care nu câştigă din punct de vedere financiar constă în faptul că suferinţa cauzată de pierderea banilor ar fi cu mult mai mare decât bucuria de a fi bogat. Un alt proverb texan sună aşa: „Toată lumea vrea să ajungă în Rai, dar nimeni nu vrea să moară.” Majoritatea visează să fie bogaţi, dar îi sperie gândul că ar putea pierde bani. Deci nu ajung niciodată în Rai.
Tatăl cel bogat obişnuia să ne povestească lui Mike şi mie despre călătoriile sale în Texas.
„Dacă vreţi într-adevăr să învăţaţi cum să abordaţi riscul, cum să pierdeţi şi cum să faceţi faţă eşecului, mergeţi la San Antonio şi vizitaţi Alamo. Alamo este povestea minunată a unor oameni curajoşi care au hotărât să lupte deşi ştiau că n-au sorţi de izbândă, totul fiindu-le potrivnic. Ei au preferat să moară decât să se predea. Aceasta este o poveste care in­spiră şi merită studiată; totuşi, ea rămâne o tragică înfrângere militară. Au fost bătuţi măr. Un eşec, dacă vreţi. Au pierdut. Şi cum au înfruntat texanii eşecul? Au continuat să strige în gura mare: «Nu uitaţi de Alamo!»”
Mike şi cu mine am auzit de multe ori povestea asta. Tatăl cel bogat ne-o spunea mereu, mai ales în ajunul unei afaceri importante, când era nervos. După ce îşi termina cu scrupulozitate toate îndatoririle şi nu-i mai rămânea decât să facă pasul înainte sau să stea pe loc, ne spunea această poveste. De câte ori se temea să nu greşească sau să nu piardă bani, ne spunea această poveste. Îi dădea curaj, pentru că îi amintea de faptul că oricând o pierdere în plan financiar se poate transforma într-un câştig. Tatăl cel bogat ştia că eşecul îl va face mai puternic şi mai deştept. Nu că ar fi vrut să piardă; dar ştia exact care este valoarea lui şi cum va aborda pierde­rea. El o va transforma într-un câştig. De asta era un învingă­tor, iar alţii nişte rataţi. Acest lucru îi dădea curaj să facă acel pas important când alţii băteau în retragere. „De asta îmi plac atât de mult texanii. Iau un mare eşec şi-1 transformă într-un punct turistic din care câştigă milioane.”
Dar poate că vorbele lui de cea mai mare însemnătate pentru mine, mai ales acum, rămân acestea: „Texanii nu-şi în­groapă eşecurile. Se inspiră din ele. Ei iau nereuşitele şi le transformă în strigăte de izbândă. Eşecurile îi inspiră pe texani spre a deveni învingători. Aceasta însă nu este o formu­lă exclusiv a texanilor. Este formula tuturor învingătorilor.”
Aşa cum spuneam şi despre faptul că a cădea de pe bici­cletă face parte din procesul învăţării mersului pe bicicletă. Îmi amintesc că acele căzături mă făceau să fiu şi mai hotărât să învăţ să merg. Şi nu dimpotrivă. N-am întâlnit niciodată un jucător de golf care să nu fi ratat măcar o minge. Pe jucă­torii de golf profesionişti ratarea unei mingi sau a unui tur­neu îi face să fie şi mai buni, să exerseze suplimentar, să stu­dieze în plus. Aşa devin mai buni. Învingătorii se inspiră din eşecuri. Rataţii sunt înfrânţi de eşecuri.
Iată un citat din John D. Rockefeller: „Întotdeauna am în­cercat să transform orice dezastru într-o ocazie.”
Ca japonezo-american, vă asigur că lucrurile stau chiar aşa. Cei mai mulţi spun că Pearl Harbor a fost o greşeală a americanilor. Eu cred că a fost o greşeală a japonezilor. În fil­mul „Tora, Tora, Tora”, un sobru amiral japonez le spune subor­donaţilor săi care-1 ovaţionează: „Mă tem că am trezit un monstru.” „Nu uitaţi de Pearl Harbor” a devenit un strigăt de mobilizare. Una dintre cele mai mari pierderi ale Americii a fost transformată într-un motiv de a fi învingători. Această mare înfrângere i-a dat tărie Americii şi curând s-a dovedit a fi o putere mondială.
Eşecurile îi inspiră pe învingători. Şi tot eşecurile îi înfrâng pe rataţi. Acesta este cel mai mare secret al învingăto­rilor. Un secret pe care rataţii nu-1 cunosc. Cel mai mare se­cret al învingătorilor este faptul că eşecul inspiră reuşita; ast­fel, învingătorii nu se tem de eşec. Voi repeta citatul din Fran Tarkenton: „Să câştigi înseamnă să nu-ţi fie teamă că ai să pierzi.” Cei ca Fran Tarkenton nu se tem să piardă pentru că îşi cunosc exact valoarea. Ei urăsc eşecul, chiar dacă ştiu că i-ar ajuta să devină şi mai buni. Este o mare diferenţă între a urî eşecul şi a te teme de el. Cei mai mulţi se tem atât de tare să nu piardă bani, încât îi pierd. Dau faliment dintr-o nimica toată. Din punct de vedere financiar, ei îşi plănuiesc viaţa mult prea fără riscuri şi la un nivel prea mic. Îşi cumpără case mari şi maşini mari, dar nu cu investiţii mari. Principa­lul motiv pentru care 90% dintre americani au probleme financiare este faptul că ei nu vor să piardă niciodată. Ei nu joacă pentru a câştiga.
Apelează la specialiştii în finanţe sau contabilitate sau la brokeri şi cumpără un portofoliu de acţiuni sigure. Majorita­tea au mulţi bani băgaţi în certificate de depozit, în obliga­ţiuni cu dobândă scăzută, în mici fonduri mutuale care ope­rează ca în familie şi doar în câteva acţiuni individuale. Aces­ta este un portofoliu sigur şi rezonabil. Dar nu se câştigă dintr-un asemenea portofoliu. Acesta este portofoliul cuiva care joacă pentru a nu pierde.
Să nu mă înţelegeţi greşit. E poate un portofoliu mai bun decât ce deţine 70% din populaţie, şi asta e înspăimântător. Pentru că un portofoliu sigur este mai bun decât nimic. Este un portofoliu ideal pentru un om care ţine să nu-şi asume riscuri. Dar a juca la sigur, urmărind mereu echilibrul între investiţie şi câştig, nu este o cale a investitorilor care joacă cu succes. Dacă aveţi bani puţini şi vreţi să vă îmbogăţiţi, tre­buie mai întâi să vă „concentraţi” şi apoi să vă „echilibraţi”. Dacă veţi analiza o persoană care a reuşit, veţi constata că la început nu avea acest echilibru. Cei care caută prea mult echilibru nu ajung nicăieri. Rămân pe loc. Pentru a face pro­grese e nevoie mai întâi de un dezechilibru. Gândiţi-vă la felul cum aţi învăţat să mergeţi.
Thomas Edison nu era echilibrat. El se concentrase asupra unui lucru. Nici Bill Gates n-a fost echilibrat, ci s-a concen­trat. Donald Trump se concentrează. George Soros se concen­trează. George Patton nu şi-a dus tancurile peste tot. Le-a concentrat într-un loc şi a lovit exact în punctele slabe ale li­niei germane. Francezii au luptat în câmp deschis pe Linia Maginot şi ştiţi ce s-a întâmplat.
Dacă într-adevăr doriţi să vă îmbogăţiţi, trebuie să vă concentraţi. Trebuie să puneţi cât mai multe ouă doar în câte­va coşuri. Nu procedaţi asemeni celor săraci sau asemeni celor din pătura de mijloc: nu puneţi puţinele ouă în multe coşuri.
Dacă vă e frică să nu pierdeţi, acţionaţi fără riscuri. Dacă eşecul vă destabilizează, acţionaţi fără riscuri. Apelaţi la in­vestiţii echilibrate. Dacă aveţi peste 25 de ani şi vă sperie riscurile, nu vă veţi mai schimba. Acţionaţi fără riscuri, dar apucaţi-vă devreme de treabă. Începeţi să vă adunaţi ouăle în cuib încă din vreme, pentru că va fi un proces de durată.
Dar dacă aveţi vise de libertate - sau vreţi să ieşiţi din cursa şobolanului - prima întrebare pe care trebuie să v-o puneţi este: „Cum reacţionez în faţa eşecului?” Dacă eşecul vă îndeamnă să învingeţi, poate că ar fi mai bine să-1 cunoaş­teţi - dar aceasta este doar o eventualitate. Dacă eşecul vă face să fiţi slabi sau vă scoate din fire - şi vă manifestaţi ca nişte copii răsfăţaţi care apelează la avocat şi deschid procese de câte ori ceva nu le iese cum vor -, atunci acţionaţi fără riscuri. Păstraţi‑vă slujba. Sau cumpăraţi obligaţiuni ori fon­duri mutuale. Şi mai ales nu uitaţi că şi în aceste instrumente financiare există riscuri, chiar dacă sunt mai sigure.
Spun toate astea şi pomenesc de Texas sau de Fran Tarkenton pentru că e uşor să umpli coloana activelor. Nu-ţi tre­buie prea multă pregătire. Nici prea multă şcoală. Matemati­ca de clasa a cincea ajunge. Important este ca aceste active să fie valoroase. Pentru asta trebuie curaj, răbdare şi o atitudine potrivită în raport cu eşecul. Rataţii evită eşecul. Şi eşecul îi transformă pe rataţi în învingători. Amintiţi-vă de Alamo.

Motivul nr. 2. Depăşirea scepticismului. „Pică cerul. Pică cerul.” Aproape toţi ştim povestea „Puişorului cel laş” care aleargă de zor în curtea de păsări ca să vestească dezastrul. Cunoaştem şi mulţi oameni care procedează aşa. Cu toţii avem câte un „Puişor laş” în noi.
Aşa cum spuneam mai înainte, scepticul este de fapt un „puişor laş”. Cu toţii devenim puţin laşi când se adună nori de teamă şi de îndoială în gândurile noastre.
Cu toţii avem îndoieli. „Nu sunt deştept.” „Nu sunt destul de bun.” „Cutare e mai bun decât mine.” Uneori suntem pa­ralizaţi de îndoielile noastre. Şi atunci începem jocul infernal al lui „Şi dacă...” „Şi dacă economia se prăbuşeşte imediat după ce eu investesc?” Sau: „Şi dacă pierd controlul şi nu pot să dau banii înapoi?” „Şi dacă lucrurile nu ies aşa cum am plănuit?” Sau prietenii şi chiar cei dragi ne amintesc de ne­ajunsurile noastre, indiferent ce i-am întreba. Adesea ne spun: „Ce te face să crezi că ai fi în stare?” Sau: „Dacă e o idee chiar aşa de grozavă, cum de nu i-a mai venit nimănui?” Sau: „N-o să meargă niciodată. Nu-ţi dai seama ce spui.” Aceste vorbe de îndoială sunt adesea atât de puternice, încât nu mai putem face nimic, ne blochează. Se trezeşte un sentiment de teamă cumplită în stomac. Uneori nu mai putem dormi, nu mai putem avansa şi rămânem la lucrurile sigure şi ocaziile trec pe lângă noi. Ne uităm cum trece viaţa pe lângă noi, în vreme ce rămânem imobilizaţi cu un nod în stomac. Cu toţii am simţit asta măcar o dată în viaţă, unii mai mult decât alţii.
Peter Lynch de la fondul mutual Fidelity Magellan se referă la avertismentele de genul „drobul de sare” considerându-le nişte „zgomote de fond” pe care le auzim cu toţii. Acest „zgomot de fond” fie ia naştere în mintea noastră, fie iese la iveală. Adesea ni-1 spun prietenii, familia, colegii sau mas-media. Lynch îşi aminteşte de perioada din timpul ani­lor 1950, când exista ameninţarea unui război atomic, lucru atât de puternic prezentat la ştiri, încât oamenii au început să‑şi construiască adăposturi şi să-şi facă rezerve de alimente şi apă. Dacă ar fi investit aceşti bani în mod înţelept, în loc să-i cheltuiască în adăposturi precare, probabil că în prezent ar fi cunoscut o adevărată independenţă financiară.
Când au început luptele de stradă de acum câţiva ani la Los Angeles, vânzările de arme în toată ţara au crescut spec­taculos. O persoană moare din cauza cărnii crude dintr-un hamburgher mâncat în statul Washington şi departamentul de sănătate al statului Arizona dă un ordin către toate restau­rantele să frigă bine carnea de vacă. O companie de medica­mente prezintă o reclamă despre felul în care oamenii iau gripa pe un post naţional de televiziune. Anunţul se face în februarie, răcelile sunt tot mai numeroase, dar şi vânzările de medicamente pentru gripă.
Majoritatea oamenilor sunt săraci pentru că atunci când este vorba de investiţii, lumea e plină de „puişori laşi” care strigă disperaţi: „Pică cerul! Pică cerul!” Şi ei sunt foarte efi­cienţi, pentru că în fiecare dintre noi există câte un „puişor laş”. Uneori trebuie mult curaj pentru a nu lăsa zvonurile şi previziunile sumbre să facă să încolţească îndoiala şi teama.
În 1992, un prieten pe nume Richard a venit de la Boston să îi facă o vizită soţiei mele, dar şi mie în Phoenix. El a fost foarte impresionat de ceea ce am reuşit noi cu acţiunile şi proprietăţile imobiliare. Preţurile la proprietăţile imobiliare scăzuseră în Phoenix. Ne-am petrecut două zile explicându-i că acestea sunt nişte ocazii excelente pentru creşterea circui­tului banilor şi a capitalului.
Soţia mea şi cu mine nu suntem de fapt agenţi imobiliari. Suntem doar investitori. După ce am identificat o clădire în­tr-o zonă bună, am sunat un agent care i-a vândut-o în acea după-amiază. Preţul a fost de doar 42.000 de dolari pentru o casă de oraş cu două dormitoare. Casele similare merg până la 65.000 de dolari. Prietenul nostru dăduse de un chilipir. Încântat, a cumpărat-o şi s-a întors la Boston.
Două săptămâni mai târziu, agentul a sunat spunându-ne că prietenul nostru s-a răzgândit. L‑am sunat imediat să aflu de ce. Mi-a zis doar că a vorbit cu vecinul lui, care i-a spus că e o afacere proastă. Că a plătit prea mult. L-am întrebat pe Richard dacă vecinul lui e investitor. Richard mi-a spus că „nu”. Când l-am întrebat de ce l-a ascultat, Richard a început să se apere din răsputeri şi mi-a zis că el vrea să mai caute. Piaţa imobiliară din Phoenix s-a modificat din nou şi în 1994 căsuţa respectivă se închiria cu 1.000 de dolari pe lună – 2.500 în lunile de iarnă grea. Casa valora 95.000 de dolari în 1995. Pentru Richard, ar fi fost suficient să plătească un avans de 5.000 de dolari şi ar fi ieşit din cursa şobolanului. Nici până în prezent n-a făcut nimic. Şi totuşi, chilipirurile în Phoenix încă există; trebuie doar căutate atent.
Faptul că Richard s-a răzgândit nu m-a surprins. Acesta reflectă „remuşcările cumpărătorului”, care ne afectează pe noi toţi. Îndoielile astea ne vin de hac. „Puişorul cel laş” a câştigat şi am pierdut o şansă de a ne descătuşa.
Iată un alt exemplu. O parte dintre activele mele sunt sub formă de drepturi asupra bunurilor debitorului în loc de cer­tificate de depozit. Câştig 16% pe an pentru banii mei, ceea ce sigur că depăşeşte cu mult cele 5 procente oferite de bancă. Acest tip de certificate sunt în proprietăţi imobiliare şi sub puterea legii, ceea ce din nou este un sistem mai sigur decât banca. Formula prin care sunt cumpărate le face să fie mai sigure. Ele nu sunt sub formă de lichidităţi. Le-am privit comparativ cu certificatele de depozit între 2 şi 7 ani. Aproape de fiecare dată când spun cuiva, mai ales celor care au bani în certificatele de depozit, că eu îmi ţin banii în astfel de certificate, mi se răspunde că e riscant. Mi se explică de ce n-ar tre­bui să procedez aşa. Atunci când îi întreb de unde deţin aces­te informaţii, îmi spun că de la un prieten sau dintr-o revistă de investiţii. Ei personal nu au procedat niciodată aşa, dar îi spun cuiva care a cunoscut această experienţă de ce nu tre­buie s-o facă. Cel mai mic profit pe care l-am avut a fost de 16%, dar cei care îşi manifestă neîncrederea preferă să accep­te 5%. Îndoiala costă scump.
După părerea mea, aceste îndoieli şi acest scepticism îi face pe cei mai mulţi să fie săraci şi să acţioneze fără riscuri. Lumea de fapt de-abia aşteaptă să vă îmbogăţiţi. Îndoielile îi fac pe oameni să rămână săraci. Aşa cum spuneam, teoretic, ieşirea din cursa şobolanului se face simplu. Nu trebuie prea multă şcoală, dar îndoielile acestea îi paralizează pe cei mai mulţi.
Tatăl cel bogat spunea: „Scepticii nu câştigă niciodată.” „Îndoielile necontrolate şi temerile duc la scepticism. Scepti­cii critică şi învingătorii analizează” era o altă idee pe care îi plăcea să o repete. Tatăl cel bogat explica faptul că analiza îţi deschide ochii, iar veşnicele comentarii negative te orbesc. Analiza le permite învingătorilor să constate cât de orbi sunt criticii şi să discearnă ocaziile pe care toţi ceilalţi le ratează. Cheia oricărui succes este să descoperi ceea ce alţii nu observă.
Proprietăţile imobiliare sunt o formă serioasă de investiţie pentru oricine îşi doreşte o independenţă sau o libertate fi­nanciară. Este o unealtă unică de investiţie. Şi totuşi de câte ori pomenesc de afacerile imobiliare ca vehicul ideal, aud adesea: „Nu vreau să repar closete.” Asta este ceea ce numeş­te Peter Lynch „zgomotul de fond”. Aşa ar spune şi tatăl meu cel bogat că vorbeşte un sceptic. E, de fapt, persoana care critică şi nu analizează. Persoana care lasă îndoielile şi teme­rile să îi întunece mintea în loc să-i deschidă ochii.
Aşadar, când cineva spune: „Nu vreau să repar closete” îmi vine imediat să replic, spunând: „Ce te face să crezi că eu aş dori aşa ceva?” Asta înseamnă că toaleta este mai impor­tantă decât ceea ce-şi doresc de fapt. Tocmai am vorbit despre eliberarea din cursa şobolanului şi oamenii continuă să se concentreze pe toalete. Aceasta este gândirea şablon pe care continuă s-o aibă majoritatea celor săraci. Ei critică în loc să analizeze.
„Aceste «nu vreau» deţin cheia reuşitei tale”, ar spune tatăl cel bogat.
Cum nici eu nu vreau să repar closete, m-am străduit să găsesc un administrator care să se ocupe de asta. Pentru că am găsit pe cineva foarte priceput care să se ocupe de case şi blocuri, circuitul financiar a crescut. Ceea ce este şi mai im­portant e faptul că acest bun administrator mi-a permis să cumpăr mult mai multe proprietăţi imobiliare atâta vreme cât nu trebuia să repar eu closete. Un bun administrator este cheia reuşitei în afacerile imobiliare. Pentru mine, el e chiar mai important decât proprietăţile imobiliare rentabile. Un bun administrator află mai multe de pe piaţa de proprietăţi imobiliare şi mai repede chiar decât agenţii specializaţi, ceea ce face ca proprietăţilor respective să le crească valoarea.
Asta înţelegea tatăl cel bogat prin „Aceste «nu vreau» de­ţin cheia reuşitei tale.” Pentru că nu vreau nici eu să repar toalete, m-am gândit cum să investesc în proprietăţi imobilia­re şi cum să ies din cursa şobolanului. Cei care continuă să spună „Nu vreau să repar closete” adesea nu-şi dau seama de importanţa investiţiilor. Aceste toalete par să conteze chiar mai mult decât libertatea lor.
Legat de piaţa de acţiuni, deseori îi aud pe unii spunând: „Nu vreau să pierd bani.” De ce or fi crezând ei că eu sau că altcineva ar vrea să piardă bani? Ei nu reuşesc să facă bani pentru că aleg să nu piardă bani. În loc să analizeze, ei refuză un alt important vehicul în investiţii - piaţa de acţiuni.
În decembrie 1996, treceam cu un prieten pe lângă ben­zinăria din cartier. El s-a uitat şi a văzut că a crescut din nou preţul benzinei. Prietenul meu îşi face griji din orice, adică este un fel de „Puişor laş”. Pentru el nu există decât drobul de sare care uneori chiar îi cade în cap.
Până am ajuns acasă, mi-a explicat în ce hal o să crească preţul benzinei în următorii câţiva ani. Ştia tot felul de statis­tici de care eu nu mai auzisem, deşi personal deţin un număr considerabil de acţiuni în companiile petroliere. Primind această informaţie, imediat am căutat şi am găsit o nouă companie petrolieră subevaluată, care era pe cale să descopere noi zăcăminte. Brokerul meu era foarte încântat de această nouă companie şi a cumpărat 15.000 de acţiuni la 65 de cenţi bucata.
În februarie 1997, împreună cu prietenul meu, am trecut pe lângă aceeaşi benzinărie şi într‑adevăr preţul crescuse cu aproape 15%. Din nou „Puişorul cel laş” şi-a făcut griji şi s-a plâns de mama focului. Eu am zâmbit, pentru că în ianuarie 1997 acea companie mică de petrol descoperise un nou zăcământ şi cele 15.000 de acţiuni au ajuns la 3 dolari bucata faţă de momentul în care el mi-a dat prima informaţie. Preţul benzinei va continua să crească dacă se adevereşte ceea ce spune prietenul meu.
În loc să analizeze, aceşti mici speriaţi îşi blochează min­tea. Dacă majoritatea oamenilor ar înţelege cum funcţionea­ză investiţiile pe piaţa de acţiuni şi ce înseamnă un „stop”, mult mai mulţi ar investi ca să câştige şi nu ca să nu piardă. „Stop” este o simplă comandă pe calculator, prin care îţi sunt vândute automat acţiunile în momentul în care preţul scade abrupt, ajutând la reducerea pierderilor şi la creşterea la ma­ximum a unor câştiguri. Aceasta este o extraordinară unealtă pentru cei care se tem să nu piardă.
Astfel, de câte ori îi aud pe cei care se concentrează asupra lui „nu vreau” în loc să îi intereseze ce anume vor, ştiu că acest „zgomot de fond” din mintea lor trebuie să fie unul tare puternic. „Puişorul cel laş” e depăşit de situaţie şi a început să piuie. „Pică cerul şi se strică toaletele.” Astfel, evită ceea ce „nu vor”, dar plătesc enorm pentru asta. S-ar putea chiar să nu obţină niciodată în viaţă ceea ce vor.
Tatăl cel bogat m-a învăţat să-i privesc altfel pe „Puişorii cei laşi”. „Procedează precum colonelul Sanders.” La 66 de ani, el a dat faliment şi a început să trăiască din Asigurările Sociale. Evident, banii nu-i ajungeau. A bătut toată ţara vânzându-şi reţeta de pui fript. A fost refuzat de 1009 inşi înainte să spună cineva „da”. Şi a continuat, devenind multimilionar la o vârstă la care cei mai mulţi se retrag din afacere. „Era un om curajos şi tenace”, spunea tatăl cel bogat despre Harlan Sanders, întemeietorul reţelei KFC.
Aşadar, atunci când aveţi dubii şi vă este puţin frică, pro­cedaţi precum col. Sanders cu puişorii lui: frigeţi-i.

Motivul nr. 3. Lenea. Oamenii ocupaţi sunt adesea cei mai leneşi. Cu toţii am auzit poveşti despre un om de afaceri care munceşte din greu ca să câştige bani. El munceşte serios ca să asigure traiul nevestei şi al copiilor. Petrece multe ore la birou şi munceşte şi acasă în week-end-uri. Dar într-o bună zi se trezeşte singur în casă. Nevasta îl părăseşte şi ia şi co­piii. El ştia că nevasta avea probleme. Dar în loc să se stră­duiască să îndrepte relaţia dintre ei, a continuat să stea cu nemiluita la slujbă. Demoralizat, el începe să nu mai mun­cească bine şi îşi pierde slujba.
Am întâlnit adesea oameni care sunt prea ocupaţi ca să aibă grijă de averea lor. Aşa cum unii oameni sunt prea ocu­paţi ca să se preocupe de sănătatea lor. Motivul este acelaşi. Sunt ocupaţi şi continuă pe linia asta pentru a evita ceva cu care nu vor să se confrunte. Nu e nevoie să le spună nimeni, în adâncul sufletului ei ştiu. De fapt, dacă le atrageţi atenţia, adesea reacţia lor este de furie sau iritare.
Dacă nu sunt ocupaţi cu munca sau cu copiii, sunt ocupaţi să se uite la televizor, să pescuiască, să joace golf sau să mear­gă la cumpărături. În adâncul sufletului, ei ştiu că de fapt evită ceva important. Aceasta este forma de lene cea mai des întâlnită. Este o lene manifestată printr-o ocupare excesivă.
Şi care este leacul leneviei? Răspunsul este puţină lăcomie.
Mulţi dintre noi am fost educaţi în ideea că lăcomia sau dorinţa pătimaşă ar fi ceva rău. „Oamenii hrăpăreţi sunt oameni răi”, obişnuia să spună mama mea. Şi totuşi în noi toţi există dorinţa de a avea lucruri frumoase, noi sau de a trăi ceva palpitant. Pentru a stăpâni acest sentiment al dorin­ţei pătimaşe, părinţii găsesc adesea ca soluţie înăbuşirea do­rinţei prin inocularea ideii de vinovăţie.
„Te gândeşti numai la tine. Nu ştii că mai ai şi fraţi şi su­rori?”, era unul dintre lucrurile care îi plăceau cel mai tare mamei să mi le repete. Sau: „Vrei să-ţi cumpăr asta?”, îi plă­cea tatei să spună. „Crezi că sunt fabrică de bani? Crezi că banii se găsesc pe stradă? Ştii că noi nu suntem bogaţi.” Nu atât cuvintele, cât tonul lor îmi trezea un sentiment de vino­văţie.
Reversul sentimentului de vinovăţie era: „Mă sacrific ca să-ţi cumpăr asta. Ţi-o cumpăr doar pentru că eu nu am avut norocul ăsta când eram copil.” Am un vecin care deşi este sărac lipit, nu-şi mai poate băga maşina în garaj. Acesta este plin cu jucării pentru copiii lui. Obrăznicăturile astea răs­făţate au obţinut tot ceea ce şi-au dorit. „Nu vreau să trăiască şi ei sentimentul nesatisfacerii dorinţelor”, repeta el zilnic. Nu pusese nimic deoparte pentru anii de facultate ai copiilor sau pentru pensie, dar copiii lui puteau obţine orice jucărie îşi doreau. Recent, tocmai primise o carte de credit prin poştă şi şi-a dus copiii la Las Vegas. „O fac pentru copii”, spuse el scoţând în evidenţă sacrificiul de care dă dovadă. Tatăl cel bogat interzicea expresia „Nu-mi pot permite.”
La mine acasă numai asta auzeam. În schimb, tatăl cel bogat cerea să se pună întrebarea: „Cum mi-aş putea permite asta?” Raţionamentul său era că exprimarea „Nu-mi pot per­mite” blochează creierul. El nu mai poate gândi. „Cum mi-aş putea permite asta?” îi deschidea mintea, forţând-o să gândească şi să caute o rezolvare.
Ceea ce este însă şi mai important este că el considera că „Nu-mi pot permite” exprimă, de fapt, o minciună. Omul ştie asta. „Spiritul omenesc este foarte, foarte puternic”, spu­nea el. „El ştie că poate face orice.” însă, atunci când este vor­ba de o minte leneşă care spune „Nu-mi pot permite”, izbuc­neşte un adevărat război interior. Spiritul se supără, iar mintea cea leneşă trebuie să-şi apere minciuna. Spiritul strigă din răsputeri: „Hai să mergem la sală şi să facem mişcare.” În schimb, mintea cea leneşă spune: „Dar sunt obosit, am mun­cit din greu pe ziua de azi.” Sau spiritul spune: „M-am sătu­rat până peste cap să fiu sărac. Hai să facem ceva să ne îmbo­găţim.” La care mintea cea leneşă răspunde: „Oamenii bogaţi sunt hrăpăreţi. Şi apoi, e prea mare osteneala. Există riscuri, s-ar putea să pierd banii. Şi aşa muncesc destul. Oricum, am prea multe de făcut la serviciu. Uite numai câte am de făcut în seara asta. Şeful vrea să termin treaba până mâine dimi­neaţă.”
„Nu-mi pot permite” aduce tristeţea, neajutorarea care duce la deznădejde şi adesea la depresie. Un alt cuvânt pen­tru asta este „apatie”. Întrebarea „Cum mi-aş putea permite asta?” deschide posibilităţi, incită şi creează visuri. Tatăl cel bogat nu era preocupat de ceea ce voiai să-ţi cumperi, ci de puterea minţii şi de spiritul dinamic pe care îl crea „Cum mi-aş putea permite asta?”
Astfel, rareori ne dădea ceva lui Mike sau mie. În schimb, ne întreba: „Şi cum ţi-ai putea permite asta?”, cu referire la studiile universitare pe care ni le-am plătit singuri. Nu era vorba de un scop aici, ci de procesul de atingere a unui scop pe care el dorea să ni-1 însuşim.
Problema pe care am sesizat-o în zilele noastre este că există milioane de oameni care au un sentiment de vinovăţie faţă de lăcomia lor. Sunt condiţionaţi să fie astfel din copilă­rie. E vorba de acea dorinţă de a avea cele mai frumoase lucruri pe care ţi le poate oferi viaţa. Cei mai mulţi oameni sunt condiţionaţi subconştient să-şi spună: „Nu poţi tu să ai aşa ceva” sau „Nu-ţi vei putea permite aşa ceva niciodată.”
Când am hotărât să ies din cursa şobolanului, mi-am pus o întrebare foarte simplă: „Cum mi-aş putea permite să nu mai muncesc niciodată?” Şi atunci mintea mea a început să se agite pentru a găsi răspunsuri şi soluţii. Partea cea mai complicată a fost să lupt împotriva ideii inoculate de părinţii mei - „Nu ne putem permite asta.” Sau: „Nu te mai gândi numai la tine.” Sau: „De ce nu te gândeşti şi la alţii?” Şi alte expresii concepute pentru a strecura ideea de vinovăţie şi a anihila lăcomia.
Deci, cum vă puteţi bate cu lenea? Răspunsul ar fi: cu puţină lăcomie. Sau cum spune însuşi numele postului de radio WII-FM, care înseamnă „What's In It - For Me?” („Da' eu cu ce mă aleg?”). Omul trebuie să stea şi să se întrebe: „Da' eu cu ce mă aleg dacă sunt sănătos, sexy şi arătos?” Sau: „Cum ar arăta viaţa mea dacă n-ar mai trebui să muncesc niciodată?” Sau: „Ce aş face dacă aş avea toţi banii de care am nevoie?” Fără această umbră de lăcomie şi fără dorinţa de a avea ceva mai bun nu există posibilitate de progres. Lu­mea noastră progresează pentru că noi toţi ne dorim o viaţă mai bună. Noile invenţii apar pentru că ne dorim ceva mai bun. Mergem la şcoală şi studiem serios pentru că vrem ceva mai bun. Aşadar, de câte ori vă daţi seama că evitaţi ceva ce ar trebui să faceţi, trebuie doar să vă întrebaţi: „Da' eu cu ce mă aleg?” Fiţi puţin lacomi. E cel mai bun leac împotriva lenei.
Prea multă lăcomie însă, ca orice lucru în exces, nu e bu­nă. Amintiţi-vă însă ce spunea Michael Douglas în filmul Wall Street: „Lăcomia este bună.” Tatăl cel bogat spunea alt­fel: „Sentimentul de vinovăţie este mai rău decât lăcomia. Pentru că vinovăţia îţi jefuieşte trupul de suflet.” După păre­rea mea, cel mai bine a spus-o Eleanor Roosevelt: „Fă ceea ce îţi spune sufletul că e bine - pentru că oricum vei fi criticat. Vei fi condamnat de ceilalţi şi dacă faci ceva şi dacă nu faci.”

Motivul nr. 4. Obiceiurile proaste. Viaţa noastră este o reflectare a obiceiurilor, şi nu atât a educaţiei, a studiilor. După ce a văzut filmul Conan cu Arnold Schwarzenegger, un pri­eten mi-a spus: „Mi-ar plăcea să am un trup ca al lui Schwar­zenegger.” Majoritatea bărbaţilor sunt de aceeaşi părere.
„Am auzit că era destul de firav şi de slăbănog la în­ceput”, a adăugat un alt prieten.
„Da, şi eu am auzit”, a spus un altul. „Am mai auzit că făcea sport aproape în fiecare zi la sala de antrenament.”
„Mda, păi n-avea încotro.”
„Nu cred”, zise scepticul grupului. „Pun pariu că aşa s-a născut. Şi apoi, ia să nu mai vorbim de Arnold şi să mai bem nişte bere.”
Acesta este un exemplu al obiceiului de a-ţi controla com­portamentul, îmi amintesc că l-am întrebat pe tatăl cel bogat despre obiceiurile celor bogaţi. În loc să-mi răspundă direct, el a vrut să aflu totul printr-un exemplu, ca de obicei.
„Când plăteşte tatăl tău facturile?”, m-a întrebat tatăl cel bogat.
„La începutul lunii”, i-am răspuns.
„Şi îi mai rămâne ceva?”, m-a întrebat.
„Foarte puţin”, mi-a spus.
„Ăsta este motivul pentru care se omoară atât”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Are obiceiuri proaste. El îi plăteşte întâi pe ceilalţi, se pune pe el pe ultimul loc, şi asta în cazul în care îi mai rămâne ceva.”
„Ceea ce de obicei nu-i prea rămâne”, am spus eu. „Dar trebuie să-şi plătească facturile, nu? Oare n-ar trebui să şi le plătească?”
„Nici nu se pune problema”, spuse tatăl cel bogat. Cred cu tărie că facturile trebuie plătite la timp. Dar eu mai întâi mă plătesc pe mine, înainte să plătesc statului.”
„Şi ce se întâmplă când nu ai destui bani?”, am întrebat. „Ce e de făcut?”
„Acelaşi lucru”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Eu întâi mă plătesc pe mine, chiar şi când nu am prea mulţi bani. Coloana activelor este mult mai importantă pentru mine decât Statul.”
„Dar”, am spus eu, „nu vin să vă someze?”
„Doar dacă nu plăteşti”, spuse tatăl cel bogat. „Uite ce e, eu n-am spus să nu plăteşti. Am spus să mă plătesc mai întâi pe mine, chiar şi când nu am destui bani.”
„Bine”, am replicat eu, „dar cum faceţi atunci?”
„Nu contează cum. Problema este «De ce»“, spuse tatăl cel bogat.
„Bine, de ce?”
„Motivaţia”, spuse tatăl cel bogat. „Cine crezi că se va plânge mai tare dacă nu plătesc: eu sau creditorii mei?”
„Categoric, creditorii vor face mai mare scandal”, am spus eu, reacţionând aşa cum mi se părea logic. „Nu vă veţi plânge dacă nu vă veţi plăti.”
„Vezi tu, după ce mă plătesc pe mine, constrângerea de a-mi plăti impozitele şi celelalte dări este atât de mare încât mă obligă să găsesc alte forme de venit. Constrângerea de a plăti devine motivaţia mea. Mi-am mai luat şi alte slujbe, am deschis noi companii, m-am apucat să tranzacţionez acţiuni, am făcut tot ce am putut astfel încât cei cărora le datorez bani să nu înceapă să ţipe la mine. Această constrângere m-a de­terminat să muncesc mai mult, să mă gândesc la o soluţie şi, în general, m-a făcut mai deştept şi mai activ în privinţa ba­nilor. Dacă m-aş fi lăsat pe mine pe ultimul plan, n-ar mai fi existat constrângerea, dar aş fi rămas fără o para chioară.”
„Deci frica de Stat sau de alţii cărora le datoraţi bani v-a motivat?”
„Exact”, spuse tatăl cel bogat. „Vezi tu, perceptorii guver­namentali sunt foarte duri în general, indiferent dacă sunt ai Statului sau nu. Cei mai mulţi cedează în faţa durităţii lor. Le dau lor banii şi pe ei înşişi nu se mai plătesc niciodată. Ştii povestea slăbănogului de 48 de kilograme care se alege cu praf în ochi?”
Am dat din cap. Am văzut tot timpul anunţul pentru cursurile de ridicare de greutăţi şi de bodybuilding în cărţile cu benzi desenate.
Ei bine, majoritatea oamenilor îi lasă pe duri să le arunce praf în ochi. Eu am hotărât să transform această teamă de cei duri într-o posibilitate de a mă întări. Alţii devin şi mai slabi. Obligându-mă să mă gândesc cum să mai câştig nişte bani, e ca şi cum aş merge la sala de sport şi aş ridica greutăţi. Cu cât îmi lucrez mai mult muşchii minţii cu scopul de a face bani, cu atât devin mai puternic. Acum nu mă mai tem de aceşti duri.
Mi-a plăcut ce mi-a spus tatăl cel bogat.
„Dacă mă plătesc pe mine în primul rând, devin mai pu­ternic din punct de vedere financiar, mental şi fiscal.”
Tatăl cel bogat a dat din cap afirmativ. „Şi dacă mă plătesc pe mine în ultimul rând sau deloc, devin tot mai slab. Deci oamenii precum şefii, directorii, perceptorii de impozite şi facturi ori proprietarii reuşesc să mă hăituiască toată viaţa. Şi asta doar pentru că nu sunt în stare să îmi fac nişte obiceiuri sănătoase în privinţa banilor.”
Tatăl cel bogat dădu din cap afirmativ. „Exact ca pe slăbă­nogul de 48 de kilograme.”

Motivul nr. 5. Aroganţa. Aroganţa înseamnă orgoliu plus ignoranţă.
„Ceea ce ştiu este ceea ce mă ajută să fac bani. Ceea ce nu ştiu mă face să pierd bani. De câte ori am fost arogant am pierdut bani. Pentru că atunci când sunt arogant cred sincer că lucrurile pe care nu le ştiu nu sunt importante”, îmi spunea adesea tatăl cel bogat.
Am descoperit că mulţi oameni se folosesc de aroganţă pentru a-şi ascunde ignoranţa. Asta se întâmplă deseori atunci când discut declaraţiile de venit cu contabilii sau chiar cu alţi investitori.
Ei încearcă să facă pe grozavii în timpul discuţiei. E clar că nu ştiu despre ce e vorba. Ei nu mint, dar nici nu spun adevărul.
Există mulţi oameni în lumea banilor, a finanţelor şi a in­vestiţiilor care habar n-au despre ce vorbesc. Mulţi dintre cei care aparţin industriei banilor doar îşi laudă marfa precum negustorii de maşini la mâna a doua.
Atunci când ştiţi că nu cunoaşteţi suficient un anumit lu­cru, educaţi-vă apelând la un expert în domeniu sau la o carte pe acel subiect.

CAPITOLUL 9

Pornirea

Aş vrea să vă pot spune că mi-a fost uşor să fac avere, dar n-ar fi adevărat.
Drept pentru care, ca răspuns la întrebarea: „Cum să încep?” ofer de obicei traseul pe care l‑am urmat zi de zi pen­tru a ajunge în această fază. E foarte uşor să găseşti afaceri profitabile. Vă garantez eu că aşa este. E ca mersul pe bici­cletă. După câteva buşituri, devine cât se poate de simplu. Când este însă vorba de bani, hotărârea de a merge până la capăt şi de a depăşi buşiturile depinde de fiecare.
Pentru a găsi „afaceri cu care te întâlneşti doar o dată în viaţă”, dintre cele de milioane de dolari, trebuie să apelăm la geniul nostru financiar. Eu cred că fiecare dintre noi are un geniu financiar înnăscut. Problema este să descoperim unde zace şi să îl trezim. El încă doarme pentru că am fost educaţi să credem că banul este ochiul dracului şi stă la rădăcina tuturor relelor. Am fost încurajaţi să învăţăm o meserie ca să muncim pentru bani, dar nimeni nu ne-a învăţat cum să facem să muncească banii pentru noi. Am fost învăţaţi să nu ne facem griji pentru viitorul nostru financiar, pentru că fir­ma sau Statul vor avea grijă de noi la pensie. Şi totuşi, copiii noştri educaţi în acelaşi sistem de învăţământ vor fi cei care vor sfârşi prin a ne plăti această pensie. Mesajul continuă sa fie cel de a munci din greu, de a câştiga bani, de a-i cheltui şi de a împrumuta bani.
Din păcate, 90% dintre occidentali subscriu la această idee pur şi simplu pentru că e mai uşor să-ţi găseşti o slujbă sau să munceşti pentru bani. Dacă nu vreţi să faceţi parte din masele largi, vă ofer o soluţie, respectiv zece paşi care ajută la trezirea geniului financiar. Vă ofer soluţia pe care am urmat-o şi eu la rândul meu. Dacă vreţi să urmaţi o parte dintre ei, foarte bine. Dacă nu, imaginaţi-vă alţii. Geniul vostru finan­ciar e suficient de inteligent pentru a-şi întocmi propria listă.
Aflându-mă în Peru împreună cu un căutător de aur de 45 de ani, l-am întrebat pe acesta cum de este aşa de sigur că va găsi o mină de aur. El mi-a răspuns: „Aurul este pretutin­deni. Dar oamenii nu sunt învăţaţi să-1 observe.”
Trebuie să recunosc că aşa este. În afacerile imobiliare pot găsi într-o singură zi patru sau cinci potenţiale afaceri strălu­cite, în vreme ce omul obişnuit nu va găsi nimic, căutând chiar în acelaşi loc. Şi asta pentru că nu şi-a găsit răgazul să-şi dezvolte geniul financiar. Următorii paşi vi-i ofer pen­tru a vă dezvolta acest har dat de Dumnezeu, har asupra că­ruia doar voi deţineţi controlul.

1. AM NEVOIE DE UN MOTIV MAI PUTERNIC DECÂT REALI­TATEA. Puterea spiritului. În cazul în care îi veţi întreba dacă vor să se îmbogăţească sau să devină indepen­denţi din punct de vedere financiar, cei mai mulţi vă vor răspunde că „da”. Apoi se trezesc la realitate. Drumul pare prea lung şi prea anevoios. E mai simplu să munceşti pentru bani şi să dai surplusul unui agent de Bursă.
Am cunoscut cândva o tânără care visa să înoate pentru echipa olimpică a Statelor Unite. Adevărul e că trebuia să se trezească zilnic la 04:00 dimineaţa şi să înoate trei ore înainte să meargă la şcoală. Nu mergea cu prietenii la petreceri sâmbătă seara şi trebuia să înveţe şi să aibă note mari ca toţi cei­lalţi.
Când am întrebat-o ce a îndemnat-o să ajungă să aibă această ambiţie supraomenească şi să facă atâtea sacrificii, mi-a răspuns pur şi simplu: „O fac pentru mine şi pentru cei dragi. Iubirea mă ajută să depăşesc obstacolele şi sacrificiile.”
Un motiv sau un scop este o combinaţie între ceea ce „vrei” şi ceea ce „nu vrei”. Oamenii mă întreabă care a fost motivul pentru care mi-am dorit să fiu bogat. Şi eu le explic că este o combinaţie de sentimente profunde care presupun ceea ce „vreau” şi ceea ce „nu vreau”.
Voi face o listă cu câteva dintre ele. Mai întâi, ceea ce „nu vreau”, pentru că aceste lucruri creează ceea ce „vreau”. Nu vreau să muncesc toată viaţa. Nu vreau ceea ce au sperat părinţii mei pentru mine, adică o slujbă sigură şi o casă la marginea oraşului. Nu-mi place să fiu angajatul cuiva. Mi-a displăcut profund faptul că tatăl meu a lipsit la multe dintre meciurile mele de fotbal pentru că era prea ocupat să-şi vadă de cariera lui. Mi-a displăcut profund faptul că tatăl meu a muncit din greu toată viaţa şi Statul i-a luat cea mai mare parte din muncă până la sfârşitul existenţei sale. Nici măcar nu a putut să transmită mai departe înainte de a muri rezul­tatul eforturilor sale de o viaţă. Cu bogaţii nu se întâmplă aşa ceva. Ei muncesc din greu, dar lasă o moştenire copiilor lor.
Şi acum, ceea ce vreau. Vreau să fiu liber să călătoresc în lumea întreagă şi să trăiesc în stilul în care îmi place. Şi vreau să fac asta cât sunt încă tânăr. Pur şi simplu vreau să fiu liber. Vreau să deţin controlul asupra timpului şi vieţii mele. Vreau ca banii să muncească pentru mine.
Acestea sunt motivele mele emoţionale profunde. Ale voas­tre care sunt? Dacă nu sunt suficient de puternice, atunci reali­tatea drumului care vă aşteaptă poate fi mai puternică decât motivaţia. Am pierdut bani şi am întâlnit multe oprelişti, dar această hotărâre profundă m-a ajutat să mă ridic de la pământ de fiecare dată şi s-o iau de la capăt. Am vrut ca de la 40 de ani să fiu liber, dar a trebuit să aştept până la 47, trecând prin multe experienţe, din care am avut enorm de învăţat.
Aşa cum spuneam, îmi pare rău că nu pot să zic că a fost uşor. N-a fost, dar n-a fost nici greu. Dar fără o motivaţie se­rioasă sau un scop, totul este greu în viaţă.

DACĂ NU AVEŢI UN MOTIV SERIOS, NU ARE ROST SĂ CITIŢI MAI DEPARTE. O SĂ VI SE PARĂ PREA MULTĂ MUNCĂ.

2. ALEG ZILNIC. Puterea alegerii. Acesta este principalul motiv pentru care oamenii doresc să trăiască într-o ţară liberă. Dorim puterea de a alege.
Din punct de vedere financiar, cu fiecare dolar pe care îl câştigăm obţinem şi puterea de a ne alege viitorul şi de a fi bogaţi, săraci sau din clasa de mijloc. Obiceiurile de a cheltui reflectă exact cine suntem. Oamenii săraci au obiceiuri proas­te în privinţa cheltuielilor.
Am avut multe avantaje de pe urma faptului că atunci când eram copil mi-a plăcut să joc Monopoly. Nimeni nu mi-a spus că Monopoly ar fi un joc doar pentru copii, aşa încât am continuat să-1 practic şi ca adult. Am avut şi un tată bogat care mi-a explicat care este diferenţa între active şi pasive. Cândva de mult, când eram mic, am ales să fiu bogat şi am ştiut că nu trebuia să fac altceva decât să învăţ să dobândesc active, active adevărate. Cel mai bun prieten al meu, Mike, avea deja această coloană a activelor oferită pe tavă, dar tot trebuia să aleagă pentru a învăţa să şi-o menţină. Multe familii bogate îşi pierd activele la generaţia următoare pur şi simplu pentru că n-a fost nimeni format în ideea păstoririi acestor active.
Cei mai mulţi aleg să nu fie bogaţi. 90% din populaţie so­coteşte că a fi bogat „e prea complicat”. Şi atunci inventează expresii în acest sens: „Nu mă interesează banii.” Sau: „N-am să mă îmbogăţesc niciodată.” Sau: „Nu trebuie să-mi fac griji, sunt încă tânăr.” Sau: „Când o să adun nişte bani am să mă gândesc şi la viitorul meu.” Sau: „Soţul / soţia mea se ocupă de partea financiară.” Problema acestor afirmaţii este că ajung să lipsească persoana care le alege de capacitatea de a se gândi la următoarele două lucruri: timpul, care este bunul cel mai de preţ, şi învăţatul. Faptul că nu aveţi bani nu tre­buie să devină o justificare pentru a nu învăţa. Asta este o alegere pe care o facem zilnic fiecare, adică ce facem cu tim­pul nostru, cu banii noştri şi cu ceea ce învăţăm noi. Aceasta este puterea alegerii. Cu toţii avem de ales. Eu pur şi simplu am ales să fiu bogat şi această alegere o fac zilnic.
INVESTIŢI MAI ÎNTÂI ÎN EDUCAŢIE. În realitate, singurul bun pe care îl aveţi este mintea voastră, care e cea mai puternică, unealtă pe care o vom putea stăpâni vreodată. Aşa cum spuneam şi despre puterea alegerii, fiecare are de ales, odată ajuns la vârsta potrivită, ce anume vrea să-şi bage în cap. Vă puteţi uita la MTV toată ziua sau puteţi citi reviste de golf sau merge la ore de olărit sau de plan financiar. Voi ale­geţi. Majoritatea mai curând cumpără investiţii decât să investească mai întâi în studiul asupra investiţiilor.
O prietenă de-a mea, care este o femeie bogată, a fost jefui­tă de curând. Hoţii i-au luat televizorul şi aparatul video, dar i-au lăsat toate cărţile. Cu toţii avem de ales. 90% din populaţie cumpără televizoare şi doar 10% cumpără cărţi despre cum se fac afacerile sau casete despre cum să investeşti.
Şi atunci, ce am făcut? Am mers la seminarii. Îmi plac mai ales atunci când durează cel puţin două zile, pentru că îmi place să mă cufund într-un anumit subiect. În 1973, mă uitam la televizor şi tocmai se făcea reclamă la un seminar de trei zile despre felul în care poţi să faci investiţii în afaceri imo­biliare fără să plăteşti nici un avans. Am cheltuit 385 de do­lari şi datorită acestui curs am câştigat cel puţin 2 milioane de dolari, dacă nu chiar mai mult. Dar ceea ce e şi mai impor­tant este că mi-am cumpărat altă viaţă. N-a mai trebuit să muncesc tot restul zilelor datorită acestui curs. Merg la cel puţin două asemenea seminarii anual.
Îmi plac foarte mult casetele audio. De ce? Le pot derula înapoi cu uşurinţă. Tocmai ascultam o casetă a lui Peter Lynch, care spunea ceva cu care n-am fost deloc de acord. În loc să devin arogant şi critic, pur şi simplu am apăsat pe „rewind” şi am ascultat aceste 5 minute din casetă de cel puţin 20 de ori. Poate chiar de mai multe ori. Dintr-odată, fiind foarte receptiv, am înţeles de ce spusese asta. Era ca o vrajă. Era ca şi cum aş fi deschis o fereastră în mintea unuia dintre cei mai mari investitori ai tuturor timpurilor. Am câştigat nişte informaţii extrem de profunde prin intermediul experienţei sale şi a felului în care ştia să o împărtăşească.
Rezultatul net: încă mai gândesc ca pe vremuri, dar am păstrat şi punctul de vedere al lui Peter în privinţa probleme­lor şi situaţiilor respective. Acum am două gânduri în loc de unul singur, încă o posibilitate de a analiza o problemă sau de a o aborda, şi acesta este un lucru nepreţuit. Acum spun deseori: „Oare cum ar proceda Peter Lynch sau Donald Trump sau Warren Buffett sau George Soros?” Singura posi­bilitate de a avea acces la această mare putere mentală a lor este să fiu suficient de umil încât să citesc sau să ascult ce au de spus. Oamenii aroganţi sau cu prea mult spirit adesea au o părere proastă despre sine şi se tem să îşi asume riscuri. Vedeţi voi, dacă învăţaţi ceva nou, se presupune că trebuie să faceţi şi nişte greşeli pentru a înţelege bine ceea ce aţi învăţat.
Dacă aţi ajuns să citiţi până aici, înseamnă că nu aveţi pro­bleme cu aroganţa. Rareori cei aroganţi citesc sau cumpără casete. De ce ar face-o? Ei sunt buricul pământului.
Ei sunt cu mult mai „inteligenţi”, aşa încât comentează orice nouă idee care contravine stilului lor de gândire. În acest caz, aşa-numita lor „inteligenţă” combinată cu „aro­ganţa” duce la „ignoranţă”. Cu toţii cunoaştem oameni cu multe studii şi socotim că sunt foarte deştepţi, deşi bilanţul lor contabil arată cu totul altceva. O persoană cu adevărat inteligentă acceptă ideile noi pentru că ele adaugă sinergie celorlalte idei deja acumulate. Ascultatul este mai important decât vorbitul. Dacă n-ar fi fost aşa, Dumnezeu nu ne-ar fi dat două urechi şi doar o gură. Mulţi gândesc cu gura în loc să asculte şi să-şi însuşească noi idei şi posibilităţi. Ei comentea­ză, în loc să pună întrebări.
A durat mult până m-am îmbogăţit. Nu subscriu ideii „îmbogăţeşte-te repede”, pe care o au majoritatea celor care joacă la loterie sau la cazino. Pot avea sau pot pierde acţiuni, dar mă concentrez asupra formării, a educaţiei. Dacă vrei să pilotezi un avion, trebuie să iei mai întâi lecţii de zbor. Întot­deauna m-au şocat cei care cumpără acţiuni sau proprietăţi, dar nu investesc niciodată în activele importante, cum ar fi mintea lor. Faptul că reuşeşti să cumperi o casă sau două nu înseamnă că devii expert în afaceri imobiliare.

3. ALEGE CU GRIJĂ PRIETENII. Puterea asocierii. Mai întâi de toate, nu îmi aleg prietenii în funcţie de declaraţiile lor de venituri. Am prieteni care s-au jurat să fie săraci, dar şi din cei care câştigă milioane anual. Ideea este că am avut de învăţat de la toţi şi am făcut un efort conştient de a învăţa de la ei.
Recunosc că există oameni pe care-i frecventez pentru că au bani. Dar nu pentru că alerg după banii lor. Vroiam să dobândesc o parte din cunoaşterea lor. În unele cazuri, aceşti oameni care au bani mi-au devenit buni prieteni, dar nu toţi. Există o distincţie pe care aş vrea s-o subliniez. Am observat că prietenii mei cu bani vorbesc despre bani. Nu se laudă, ci îi interesează subiectul. Deci am învăţat de la ei şi ei au învă­ţat de la mine. Prietenilor mei care au cumplite probleme financiare nu le place să vorbească despre bani, afaceri sau investiţii. Li se pare chiar că este o grosolănie sau un gest neintelectual. Aşa încât am învăţat şi de la prietenii care se zbat din punct de vedere financiar. Am aflat de la ei ce nu trebuie să fac.
Am câţiva prieteni care au creat peste un miliard de dolari într-o viaţă scurtă de om. La trei dintre ei am întâlnit acelaşi fenomen: prietenii lor care nu aveau bani n-au venit nicioda­tă să-i întrebe cum au reuşit. În schimb, au venit să le ceară unul dintre aceste două lucruri sau amândouă: 1. un împru­mut şi / sau 2. o slujbă.
UN AVERTISMENT: Nu-i ascultaţi pe cei săraci sau speriaţi. Am asemenea prieteni, îmi sunt foarte dragi, dar sunt „puişo­rii cei laşi” ai vieţii. Când e vorba de bani şi mai ales de inves­tiţii, întotdeauna „pică cerul”. Întotdeauna ştiu din ce cauză n-o să meargă treaba. Problema e că lumea îi ascultă. Numai că aceia care acceptă aceste previziuni sumbre sunt la rândul lor nişte „puişori laşi”. Vorba proverbului: „Cine seamănă se adună.”
Dacă vă uitaţi la postul de televiziune CNBC, care este o adevărată mină de aur în privinţa informaţiilor despre inves­tiţii, veţi constata că exista adesea câte un grup de aşa-numiţi „experţi”. Unul dintre experţi va spune că piaţa va scădea şi celălalt va spune că va înflori. Dacă sunteţi deştepţi, îi veţi asculta pe amândoi. Fiţi receptivi, pentru că amândoi au nişte puncte de vedere valabile. Din păcate, majoritatea îi ascultă doar pe „puii cei laşi”.
Am avut mai mulţi prieteni apropiaţi care au încercat să mă convingă să renunţ la o afacere sau la o investiţie. Acum câţiva ani, un prieten mi-a spus că e foarte încântat pentru că a găsit nişte certificate de depozit cu 6%. I-am explicat că eu câştig 16 procente din certificate de stat. A doua zi mi-a trimis un articol, explicându-mi de ce investiţiile mele sunt pericu­loase. Primesc 16% de ani de zile, iar el continuă să primeas­că 6%.
Aş putea spune că unul dintre cele mai complicate lucruri în privinţa construirii unei averi este să ai încredere în tine şi să nu mergi neapărat cu mulţimea. Pentru că pe piaţă de obicei turma duce la întârzieri şi la abator. Dacă o mare afacere apare pe prima pagină a ziarelor, în majoritatea cazurilor este prea târziu. Căutaţi ceva nou. Sau, aşa cum spunem noi, cei care facem surfing: „întotdeauna apare alt val.” Cei care aleargă să prindă un val întârziat sunt de obicei măturaţi de acesta.
Investitorii inteligenţi nu pierd vremea pe piaţă. Dacă ratează un val, îl caută pe următorul, pregătindu-se deja pentru el. Acest lucru pare dificil pentru majoritatea investito­rilor, pentru că a cumpăra ceva nepopular înspăimântă. In­vestitorii timizi sunt ca oile. Dau buzna doar atunci când investitorii cei înţelepţi şi-au cules întreg profitul şi deja au tre­cut la altceva. Investitorii înţelepţi cumpără ceva când acesta încă nu e foarte bine cunoscut de ceilalţi. Ei ştiu că profitul se face la cumpărare şi nu la vânzare. Ei aşteaptă cu răbdare. Aşa cum spuneam, nu-şi pierd vremea. Exact ca şi cel care face surfing, se pregătesc pentru următorul val important.
Totul este o chestiune de „a fi în interiorul afacerilor”. Există un mod ilegal de a fi în interiorul unei afaceri, dar există şi forme de a fi în interior care sunt legale. Calea este spre inte­rior. Problema este cât de departe vă aflaţi faţă de aceste infor­maţii din interior. Motivul pentru care vreţi să aveţi prieteni bogaţi este că ei sunt mai în miezul problemei, acolo unde se fac banii. Ei fac informaţiile. Dacă vreţi să aflaţi despre urmă­toarea mare afacere, intraţi în ea şi încheiaţi-o înainte să se răsufle. Nu spun să procedaţi ilegal, dar cu cât aflaţi mai repede, cu atât aveţi şanse mai mari de profit la un risc minim. Pentru asta există prieteni. Asta este inteligenţa financiară.

4. STĂPÂNEŞTE O FORMULĂ ŞI APOI ÎNVAŢĂ UNA NOUĂ. Pu­terea învăţării rapide. Pentru a face punea, fiecare bru­tar are o anumită reţetă, chiar dacă ea e doar în capul lui. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul banilor. De asta banii se mai numesc şi „boabe”. Mulţi au auzit de vorba asta: „Eşti ceea ce mănânci.” Eu am o altă variantă. Eu spun: „Devii ceea ce înveţi.” Cu alte cuvinte, aveţi grijă ce învăţaţi, pentru că mintea voastră este atât de puterni­că, încât deveniţi ceea ce aveţi în cap. De exemplu, dacă învăţaţi să gătiţi, aveţi tendinţa să gătiţi. Deveniţi bucă­tari. Dacă nu vreţi să mai fiţi bucătari, atunci trebuie să învăţaţi altceva. Să zicem că vreţi să vă faceţi profesori. După ce terminaţi facultatea, deveniţi profesori. Şi aşa mai departe. Alegeţi cu atenţie ceea ce studiaţi.
Când e vorba de bani, masele au în general o singură for­mulă, pe care au învăţat-o la şcoală, şi anume să muncească pentru bani. Această formulă, predominantă în lumea întrea­gă, face ca zilnic milioane de oameni să se scoale şi să meargă la serviciu, să câştige bani, să-şi plătească facturile, să aibă de cheltuială, să mai achiziţioneze nişte acţiuni la fondurile mutuale şi să meargă iar la serviciu. Aceasta este formula principală sau reţeta.
Dacă v-aţi săturat de ceea ce faceţi sau nu câştigaţi destul, e suficient să schimbaţi formula prin care faceţi bani.
Cu mult timp în urmă, când aveam 26 de ani, am urmat un curs de un week-end, care se numea „Cum să cumperi proprietăţile prescrise în urma unei ipoteci”. Am învăţat o formulă. Următoarea treabă a fost să capăt disciplina nece­sară pentru a pune în practică ceea ce am învăţat. Aici, ma­joritatea se blochează. În cei trei ani cât am lucrat la compa­nia Xerox, mi-am petrecut timpul învăţând să stăpânesc arta de a cumpăra proprietăţile prescrise în urma unei ipoteci. Am câştigat câteva milioane de dolari folosind această for­mulă, dar în prezent treaba merge mult mai încet şi sunt prea mulţi cei care se ocupă de aşa ceva.
După ce am învăţat să stăpânesc această formulă, am cău­tat altele. De la multe cursuri nu am folosit informaţia direc­tă, dar de fiecare dată am avut câte ceva de învăţat.
Am urmat cursuri pentru intermediari, dar şi unul pentru vânzători de bunuri şi încă unul despre Haos (o introducere elementară în acest domeniu găsiţi în cartea „Câte ceva despre Haos”, de Z. Sardar şi I. Abrams, Editura Curtea Veche, 2000). Mă aflam în­tr-o lume cu mult peste posibilităţile mele, cu oameni cu doc­torate în fizică nucleară şi ştiinţa spaţiului. Şi totuşi am învă­ţat multe lucruri care au făcut ca acţiunile şi investiţiile mele în imobiliar să fie profitabile.
Majoritatea facultăţilor au şi ore despre planul finan­ciar şi despre cumpărarea de investiţii tradiţionale. De aici se poate începe bine.
Întotdeauna am căutat o formulă rapidă. De aceea câştig uneori într-o singură zi mai mult decât alţii într-o viaţă.
Încă o precizare. În această lume actuală, în care totul se schimbă extrem de rapid, nu mai contează atât de mult ce ştii, pentru că adesea e deja binecunoscut. Contează cât de repede afli. Această calitate este nepreţuită. Este nepreţuită în găsi­rea unor formule rapide - a reţetelor pentru obţinerea „boa­belor”. Să munceşti din greu pentru bani este o formulă de modă veche, care a apărut odată cu oamenii cavernelor.

5. PLĂTIŢI-VĂ MAI ÎNTÂI PE VOI. Puterea auto-disciplinei. Dacă nu reuşiţi să vă stăpâniţi, nu încercaţi să vă îmbo­găţiţi. E mai bine să intraţi la Marină sau la mănăstire ca să vă puteţi controla. N-are rost să investiţi ca să câş­tigaţi bani şi apoi să-i faceţi praf. Lipsa de auto‑disciplină îi face pe mulţi dintre cei care câştigă la loterie să ajungă săraci lipiţi la puţină vreme după ce s-au ales cu milioane. Lipsa de auto-disciplină îi face pe cei cărora li se măreşte leafa să-şi cumpere imediat o maşină nouă sau să plece într-o croazieră.
E greu de spus care dintre cei zece paşi este cel mai im­portant. Dar dintre toţi paşii, acesta este poate cel mai greu de stăpânit, dacă nu v-a intrat în reflex. Aş îndrăzni chiar să spun că lipsa de auto-disciplină este factorul nr. 1 care îi deli­mitează pe cei bogaţi de cei săraci sau de cei de nivel mediu.
Mai simplu spus, cei care nu au o părere destul de bună despre ei şi sunt foarte toleranţi în privinţa constrângerilor financiare nu pot niciodată, realmente niciodată, să fie bo­gaţi. Aşa cum am mai spus dintr-o lecţie pe care am învăţat-o de la tatăl meu cel bogat, „lumea va continua să vă controle­ze destinul”. Şi asta nu pentru că unii sunt mai duri decât alţii, ci pentru că un om anume nu are un control şi o disciplină de sine. Cei lipsiţi de tărie sufletească devin adesea victimele celor care ştiu să se auto-disciplineze.
În cursurile pentru întreprinzători pe care le ţin, le amin­tesc adesea celor prezenţi să nu se concentreze asupra pro­duselor, asupra serviciilor sau asupra mărcii, ci asupra dez­voltării calităţilor manageriale. Cele mai importante trei cali­tăţi manageriale necesare demarării într-o afacere sunt:

1. Managementul circuitului financiar.
2. Managementul oamenilor.
3. Managementul timpului personal.

Aş spune chiar că aceste trei calităţi de administrare se aplică tuturor, nu numai întreprinzătorilor. Ele contează în felul în care vă trăiţi viaţa ca indivizi sau ca parte dintr-o familie, dintr-o firmă, dintr-o organizaţie cu scopuri caritabi­le, dintr-un oraş sau dintr-un popor.
Fiecare dintre aceste calităţi este sporită de capacitatea de stăpânire a auto-disciplinei. Eu nu consider că ar fi o vorbă goală povestea cu „Plăteşte-te mai întâi pe tine”.
„Plăteşte-te mai întâi pe tine” este o expresie care a apărut prima dată în „The Richest Man in Babylon” (Cel mai bogat om din Babilon) de George Classen. S-au vândut milioane de exemplare. Dar în vreme ce milioane de oameni au repetat de bunăvoie această afirmaţie, foarte puţini sânt cei care i-au urmat sfatul. Aşa cum spuneam, alfabetizarea financiară permite citirea cifrelor, iar cifrele spun câte o poveste. Dacă citesc declaraţia de venit a cuiva şi bilanţul său, îmi dau seama imediat dacă persoana res­pectivă a pus în practică ideea lui „Plăteşte-te mai întâi pe tine”.
Un desen valorează cât o mie de cuvinte. Aşa încât să com­parăm iarăşi declaraţia de venituri a celor care se plătesc mai întâi pe ei cu a celor care n-o fac.


Studiaţi aceste grafice şi veţi observa că există nişte dife­renţe. Din nou, ele se referă la înţelegerea circuitului finan­ciar, care are la rândul său de spus o poveste. Mulţi oameni se uită la cifre, dar le scapă povestea. Dacă veţi reuşi să înţe­legeţi cu adevărat puterea circuitului financiar, vă veţi da seama curând ce este în neregulă la desenul care urmează mai jos, sau de ce 90% dintre oameni muncesc din greu toa­tă viaţa şi au nevoie de un sprijin din partea Statului, cum ar fi banii de la Asigurările Sociale atunci când nu mai pot lucra.
Vă daţi seama de ce? Graficul anterior reflectă faptele ce­lui care alege să se plătească mai întâi pe sine. În fiecare lună alocă bani pentru coloana activelor înainte de a plăti cheltu­ielile lunare. Deşi milioane de oameni au citit cartea lui Clas­sen şi au înţeles ce înseamnă „Plăteşte-te mai întâi pe tine”, în realitate pe ei se plătesc la urmă.
Deja aud reacţiile supărate ale celor care cred sincer că mai întâi trebuie să-ţi plăteşti facturile. Şi îi aud pe cei „res­ponsabili”, care îşi plătesc facturile la timp. Eu nu spun să fiţi iresponsabili şi să nu vă plătiţi facturile. Eu spun doar să faceţi aşa cum scrie în carte, şi anume „plătiţi-vă pe voi mai întâi”. Graficul anterior este imaginea contabilă corectă a acestui procedeu. Nicidecum o cale de urmat.


Soţia mea şi cu mine am avut mulţi contabili, consilieri fi­nanciari şi bancheri care au avut probleme serioase cu felul în care trebuie abordată problema lui „Plăteşte-te pe tine mai întâi.” Motivul este că aceşti specialişti în finanţe procedează asemeni maselor largi, adică se plătesc pe ei în ultimul rând. Îi plătesc pe toţi ceilalţi mai întâi.
Au existat multe luni în viaţa mea când din diverse moti­ve circuitul financiar era mult mai lent decât nevoia de nume­rar pentru facturi. Am continuat să mă plătesc pe mine mai întâi. Contabilii mei au intrat în panică. „Or să vină după tine. Or să te bage cei de la Fisc în puşcărie.” „N-o să mai obţii nici un fel de împrumuturi.” „O să-ţi taie lumina.” Am continuat să mă plătesc pe mine mai întâi.
O să vă întrebaţi „De ce?” Pentru că asta era de fapt po­vestea de bază din „Cel mai bogat om din Babilon”, puterea auto-disciplinei şi puterea tăriei sufleteşti. „Tupeul” este un ter­men mai puţin elegant. Aşa cum mă învăţase tatăl meu cel bogat încă din prima lună când am muncit pentru el, majori­tatea se lasă împinşi de la spate de lume. Vine câte un per­ceptor şi spune: „Plăteşti, că de nu...” Şi plăteşti, dar nu te plăteşti pe tine. Un vânzător vă spune: „Nu-i nimic, trecem în cont.” Agentul imobiliar vă spune: „Daţi-i bătaie - Statul permite o reducere a impozitului pe casă.” De fapt, despre asta este cartea amintită. Să ai curajul să mergi împotriva curentului şi să te îmbogăţeşti. Chiar dacă sunteţi curajoşi, atunci când e vorba de bani mulţi oamenii devin neajutoraţi.
Eu nu spun să fiţi iresponsabili. Motivul pentru care nu am datorii pe cărţile de credit sau altfel de întârzieri de plată constă în faptul că vreau să mă plătesc pe mine mai întâi. Mo­tivul pentru care încerc să îmi minimizez venitul este faptul că nu vreau să plătesc prea mult Statului. De aceea, cei care aţi vizionat caseta „Secretele celor bogaţi”, ştiţi că venitul meu provine din coloana activelor, prin intermediul unei com­panii din Nevada. Dacă aş munci pentru bani, mi i-ar lua Statul.
Deşi îmi plătesc facturile la sfârşit, sunt destul de abil din punct de vedere financiar ca să nu intru în situaţii grave. Nu-mi place să am datorii pentru ceea ce consum. De fapt, am pasive mai mari decât 99% din populaţie, dar nu plătesc pentru ele. Alţii plătesc pasivele mele. Ei se numesc chiriaşi. Regula nr. 1 pentru a vă plăti pe voi mai întâi este să nu faceţi datorii. Chiar dacă îmi plătesc facturile la sfârşit, am grijă să le amân doar pe cele neimportante.
În al doilea rând, când ocazional nu am bani gheaţă, tot pe mine mă plătesc mai întâi. Creditorii şi Statul n-au decât să ţipe cât vor. Chiar îmi place când devin duri. De ce? Pentru că de fapt aceştia îmi fac un serviciu. Sunt un motiv de inspiraţie şi mă determină să fac în aşa fel încât să obţin mai mulţi bani. Deci întâi mă plătesc pe mine, investesc banii şi îi las pe cre­ditori să facă scandal. De obicei, până la urmă îi plătesc, chiar destul de repede. Şi eu şi soţia mea avem credite excelente. Nu cedăm presiunilor, nu ne cheltuim economiile şi nici nu lichidăm din acţiuni ca să ne plătim datoriile de la bonurile de consum. Acest lucru nu ar fi o dovadă de inteligenţă fi­nanciară.

Deci, răspunsul este:
1. Nu faceţi datorii prea mari pe care să fie nevoie să le plătiţi apoi. Păstraţi cheltuielile la un nivel scăzut. Construiţi-vă mai întâi activele. După aceea abia cumpăra­ţi-vă o casă mare sau o maşină frumoasă. Nu e deloc inteligent să rămâneţi în cursa şobolanului.
2. Când nu mai aveţi bani pe care să-i puteţi rula, lăsaţi constrângerile să se acumuleze şi nu intraţi în economii sau în investiţii. Folosiţi aceste constrângeri ca să vă inspire geniul financiar pentru a găsi noi căi de a câştiga mai mulţi bani şi de a vă plăti apoi facturile. În felul acesta vă veţi spori capacitatea de a face bani, dar şi in­teligenţa financiară.

Deşi de foarte multe ori am intrat în încurcături din punct de vedere financiar, mi-am pus mintea la contribuţie pentru a obţine un venit mai mare, apărându-mi cu îndârjire acţiuni­le deja obţinute. Contabilul meu a făcut scandal şi s-a ascuns, dar eu am rămas un soldat vajnic, apărându‑mi Fortul Acti­velor.
Oamenii săraci au obiceiuri proaste. Unul dintre cele mai des întâlnite obiceiuri proaste se numeşte cu naivitate „intra­tul în economii”. Cei bogaţi ştiu că economiile se folosesc doar pentru a crea şi mai mulţi bani, şi nu pentru a plăti fac­turile.
Ştiu că pare dur, dar, aşa cum spuneam, dacă nu sunteţi duri în forul vostru interior, lumea vă va împinge care înco­tro. Dacă nu vă plac constrângerile financiare, găsiţi o formu­lă care să vă convină. Una ar fi reducerea cheltuielilor, depu­nerea banilor la Bancă, plata impozitelor pe venit înainte de termen, cumpărarea de fonduri mutuale şi perspectiva de a rămâne pentru totdeauna un oarecare. Numai că asta încalcă regula lui „Plăteşte-te pe tine mai întâi”.
Această regulă nu încurajează sacrificiul de sine sau absti­nenţa financiară. Nu înseamnă plăteşte-te mai întâi pe tine şi apoi mori de foame. Viaţa e făcută ca să ne bucurăm de ea. Dacă veţi apela la geniul vostru financiar, veţi profita de toa­te avantajele vieţii, vă veţi îmbogăţi şi vă veţi plăti facturile fără a vă sacrifica stilul de viaţă. Asta este inteligenţa finan­ciară.

6. PLĂTIŢI-VĂ BINE BROKERII. Puterea unui sfat bun. Ade­sea, văd diverşi oameni care pun în faţa casei lor câte o pancartă pe care scrie „Pentru vânzare, adresaţi-vă pro­prietarului”. Sau văd la televizor tot mai des o mulţime de oameni care susţin că sunt „brokeri cu reducere”.
Tatăl meu cel bogat m-a învăţat să procedez exact invers. El credea că experţii trebuie bine plătiţi şi am aplicat la rândul meu această politică. În prezent, am avocaţi, contabili, agenţi imobiliari şi agenţi de Bursă costisitori. De ce? Pentru că dacă, numai dacă, oamenii sunt experţi, înseamnă că servi­ciile pe care le prestează merită banii. Cu cât câştigă ei mai mult, cu atât câştig şi eu mai mult.
Trăim în Epoca Informaţională. Informaţia este nepreţui­tă. Un bun broker trebuie nu numai să vă furnizeze infor­maţii, ci şi să vă înveţe multe. Am câţiva brokeri dispuşi să facă asta pentru mine. Unii m-au învăţat când aveam puţini bani sau deloc şi încă mai lucrăm şi acum împreună.
Când plătesc un broker, este o nimica toată în comparaţie cu banii pe care îi fac datorită informaţiilor primite de la el. Îmi place când agentul imobiliar sau cel de Bursă câştigă o grămadă de bani, pentru că asta înseamnă de obicei că şi eu câştig o mulţime de bani.
În plus, un bun broker îmi protejează timpul care mi-ar fi necesar să fac aceşti bani - ca atunci când am cumpărat un teren viran pe 9.000 de dolari şi l-am vândut imediat pe 25.000 ca să‑mi pot cumpăra mai repede un Porsche. Broker-ul este ochiul şi urechea voastră în raport cu cursul pieţei. Ei sunt acolo zi de zi, deci nu trebuie să fiu şi eu. Prefer să joc golf în acest timp.
De asemenea, cei care vând chiar ei casele probabil că nu pun prea mult preţ pe timpul lor. De ce să vreau să economi­sesc câţiva dolari când aş putea folosi timpul ăsta ca să fac mai mulţi bani sau ca să-1 petrec în mod plăcut? Ceea ce mi se pare ciudat este că mulţi oameni săraci sau din clasa mijlocie dau bacşişuri mari la restaurant, între 15 şi 20%, chiar când sunt prost serviţi, în schimb nu se îndură să dea între 3 şi 7 procente pentru un broker. Le place să dea bacşişuri care in­tră în coloana cheltuielilor şi să se scumpească la cei pe care i-ar putea socoti în coloana activelor. Acesta nu este un gest financiar inteligent.
Nu toţi brokerii sunt la fel. Din păcate, mulţi dintre ei sunt doar simpli vânzători. Cel mai rău este în cazul agenţilor imobiliari. Ei vând, dar personal nu au proprietăţi sau au foarte puţine. E o diferenţă enormă între un broker care vin­de case şi unul care vinde investiţii. Acelaşi lucru este vala­bil pentru brokerii care vând acţiuni, obligaţiuni, fonduri mu­tuale şi asigurări şi îşi spun experţi financiari. Astea sunt basme. Săruţi o mulţime de broscoi până să apară un prinţ. Vorba aceea: „Nu întrebaţi niciodată un vânzător de enciclo­pedii dacă vă trebuie o informaţie dintr-o enciclopedie.”
Când intervievez un expert plătit pentru a-1 angaja, mai întâi îl întreb ce proprietăţi are sau ce acţiuni şi care este pro­centul pe care îl plăteşte în impozite. Acelaşi lucru este vala­bil şi pentru avocatul care se ocupă de plata impozitelor, cât şi pentru contabil. Am o contabilă care îşi vede de afacerea ei. Meseria ei este să ţină socotelile, dar afacerea ei este în dome­niul imobiliar. Am avut un contabil care avea o afacere mică, dar nu avea proprietăţi imobiliare. L-am schimbat pentru că nu ne plăcea acelaşi tip de afaceri. Găsiţi-vă un broker care să pună la suflet interesele voastre. Mulţi brokeri îşi vor petrece vremea educându-vă şi astfel pot deveni cel mai bun activ pe care îl veţi întâlni vreodată. Fiţi corecţi şi majoritatea vor fi la rândul lor corecţi. Dacă nu vă gândiţi tot timpul decât cum să-i reduceţi comisioanele, de ce ar mai fi oare interesaţi să rămână în preajma voastră? E o logică elementară.
Aşa cum vă spuneam şi mai înainte, una dintre calităţile administrative o reprezintă felul în care vă descurcaţi cu oamenii. Mulţi nu ştiu decât să dirijeze oamenii pe care-i văd mai inteligenţi şi mai stăpâni pe un domeniu ca pe nişte sub­ordonaţi la muncă. Mulţi manageri medii rămân medii şi nu reuşesc să fie avansaţi pentru că ştiu să se poarte cu subalter­nii lor, dar nu ştiu să se poarte cu şefii lor. Marele talent este să vă descurcaţi şi să-i plătiţi bine pe cei care sunt mai deş­tepţi decât voi în anumite domenii specifice. De aceea com­paniile au un comitet director. Ar trebui şi voi să aveţi. Asta este adevărata inteligenţă financiară.

7. FIŢI „DARNIC PRECUM UN INDIAN”. Aceasta este puterea de a obţine ceva din nimic. Când primii colonişti au ve­nit în America, au fost surprinşi de un obicei specific indienilor de aici. Dacă unui colonist îi era frig, india­nul îi dădea o pătură. Crezând că este vorba de un dar, colonistul se simţea jignit atunci când indianul i-o cerea înapoi.
Indienii, la rândul lor, se supărau atunci când îşi dădeau seama că indivizii veniţi pe meleagurile lor ar fi vrut să nu le mai dea pătura înapoi. De aici vine expresia de „darnic ca un indian”. E, de fapt, o simplă neînţelegere între două culturi diferite.
În această lume a „coloanei activelor”, pentru a vă îmbo­găţi este vital să fiţi darnici ca indienii. Prima întrebare a investitorului sofisticat este: „Cât de repede îmi pot recupe­ra banii?” De asemenea, vrea să ştie cu ce se alege, adică lui ce-i rămâne. De aceea ceea ce se numeşte ROI – „Return Of and On Investment” (profitul la investiţii) - este atât de impor­tant.
De exemplu, am găsit un mic apartament la câteva străzi de unde locuiam ce fusese prescris în urma unei ipoteci. Ban­ca dorea 60.000 de dolari şi eu am licitat 50.000, bani pe care i-au acceptat pur şi simplu pentru că am însoţit oferta cu un cec de 50.000 de dolari. Au înţeles că era ceva serios. Mulţi investitori mă vor întreba dacă nu cumva îmi blochez prea mulţi bani în felul acesta. Nu era mai bine să obţin un împru­mut? În acest caz, răspunsul meu este nu. Compania mea de investiţii îl foloseşte actualmente ca un apartament de închi­riat pentru lunile de iarnă, când în Arizona vin „păsările călă­toare” şi chiria este de 2.500 de dolari pe lună, vreme de pa­tru luni pe an. În afara sezonului se închiriază doar cu 1.000 de dolari pe luna. Cam în trei ani, mi-am recuperat banii. Acum deţin acest bun care îmi pompează bani lună de lună.
Acelaşi lucru se poate face şi cu acţiunile. Agentul meu de Bursă mă sună frecvent şi-mi recomandă să mut o sumă im­portantă de bani într-un anumit lot de acţiuni ale unei com­panii care urmează să facă o mişcare ce va determina creşte­rea preţului acţiunilor, cum ar fi, de exemplu, anunţarea unui nou produs. Îmi mut banii acolo o săptămână sau o lună, până îmi cresc acţiunile. Apoi îmi retrag suma iniţială şi nu mă mai interesează fluctuaţiile de pe piaţă, pentru că banii investiţi i-am recuperat şi se pot folosi în alte active. Banii mei intră şi ies şi obţin practic nişte bunuri gratuit.
Adevărul este că uneori am pierdut bani cu acest sistem. Dar întotdeauna nu mă joc decât cu banii pe care îmi pot per­mite să-i pierd. Pot spune că dintr-o medie de zece investiţii dau lovitura cu două sau trei, cinci sau şase stau pe loc şi pierd doua sau trei. Îmi limitez însă pierderile doar la banii pe care îi deţin în momentul respectiv.
Cei care urăsc riscurile îşi bagă banii în bancă. Pe termen lung, economiile sunt mai bune decât nimic. Dar durează să vă recuperaţi banii şi în majoritatea cazurilor nu obţineţi ni­mic pe gratis. Pe vremuri te mai alegeai cu ceva, dar acum rareori se mai întâmplă.
În cazul fiecăreia dintre investiţiile mele trebuie să existe un câştig, ceva pe gratis, un apartament, o mică magazie, o bucată de teren, o casă, nişte acţiuni sau nişte birouri pe gratis. Riscurile trebuie să fie limitate sau, în general, să se pornească de la această idee. Există cărţi dedicate exclusiv acestui subiect, pe care nu-1 voi aprofunda aici. Ray Kroc, ce­lebru pentru McDonald's, a vândut francize de hamburgheri nu pentru că i-ar fi plăcut hamburgherii, ci pentru că dorea să obţină gratuit terenurile pe care se aflau aceste francize.
Deci, investitorii inteligenţi trebuie să se concentreze mai mult asupra profitului la investiţii; există nişte active pe care le puteţi obţine gratuit odată ce vă recuperaţi banii. Asta în­seamnă inteligenţă financiară.

8. ACTIVELE DUC LA CUMPĂRAREA OBIECTELOR DE LUX. Pu­terea concentrării. Copilul unui prieten îşi luase prostul obicei de-a spânzura toţi banii pe care-i avea. Când a împlinit 16 ani, evident că şi-a dorit propria maşină. Justificarea era: „Toţi părinţii prietenilor mei le-au luat copiilor câte o maşină.” Copilul a vrut să intre în econo­miile lui şi să le folosească pentru un avans. Atunci m-a chemat tatăl lui.
„Crezi că ar trebui să-1 las s-o facă? Sau să procedez ca alţi părinţi şi să-i cumpăr eu maşina?”
Eu am răspuns: „Asta ar destinde atmosfera pe termen scurt, dar cu ce se va alege el ca lecţie de viaţă pe termen lung? Oare nu ar trebui să foloseşti această dorinţă a băiatu­lui de a avea propria lui maşină pentru a-1 învăţa ceva?” Din­tr-odată s-au aprins luminile şi el s-a grăbit spre casă.
Două luni mai târziu, m-am întâlnit din nou cu prietenul meu. „Şi-a luat băiatul tău maşina cea nouă?”, am întrebat.
„Nu. Dar i-am dat 3.000 de dolari pentru maşină. I-am spus să folosească banii mei în loc să intre în cei de studii.”
„Foarte generos din partea ta”, am spus.
„Nu chiar. Exista un impediment în obţinerea banilor. Ţi-am urmat sfatul şi am profitat de puternica lui dorinţă de a-şi cumpăra maşină spre a-1 învăţa ceva în plus.”
„Şi care era obstacolul?” am întrebat.
„Trebuia să mai jucăm o dată o partidă de CashFlow. Am jucat şi am avut o lungă discuţie despre cum pot fi folo­siţi banii în mod înţelept. I-am făcut abonament la Wall Street Journal şi am mai luat câteva cărţi despre Bursă.”
Şi apoi am întrebat: „Care era ideea?”
„I-am spus că-i dau cei 3.000 de dolari, dar cu ăştia nu pu­tea să-şi cumpere direct o maşină. Îi putea folosi ca să achizi­ţioneze şi să negocieze acţiuni, să-şi găsească propriul agent şi după ce va face 6.000 de dolari din cei 3.000, acei bani îi vor aparţine pentru maşină, iar cei 3.000 vor intra în fondul de studii.”
„Şi care a fost rezultatul?” am întrebat.
„A avut noroc la prima negociere, dar câteva zile mai târ­ziu a pierdut tot ce a câştigat. După care a început să prindă gustul. În prezent, încă mai are o pierdere de 2.000 de dolari, dar interesul este crescând. A citit toate cărţile pe care i le-am cumpărat şi şi-a mai cumpărat şi altele. Devorează Wall Street Journal, caută indicii şi acum se uită la CNBC în loc de MTV. I-au mai rămas doar 1.000 de dolari, dar i-a crescut interesul şi a şi învăţat ceva din asta. El ştie că dacă pierde banii, în următorii doi ani va merge pe jos, fără maşină. Dar nu pare să-i pese. Aproape că nu-1 mai interesează maşina, pentru că jocul acesta i se pare mult mai amuzant.”
„Şi ce se întâmplă dacă pierde toţi banii?”, am întrebat.
„Om trăi şi om vedea. Prefer să piardă totul acum decât când va fi de vârsta noastră şi ar avea mult mai mult de pier­dut. Şi apoi, aceşti 3.000 de dolari sunt banii cel mai bine investiţi în educaţia sa. Ceea ce învaţă acum îi va servi o viaţă şi pare că dintr-odată dovedeşte un cu totul alt respect faţă de puterea banilor. Cred că a încetat să îi mai spânzure.”
Aşa cum spuneam şi la punctul 5, când cineva nu este în stare să se auto-disciplineze, este mai bine să nu încerce să se îmbogăţească. Pentru că dacă procesul de dezvoltare a cir­cuitului financiar din coloana activelor este simplu în teorie, e greu să se ajungă la o tărie sufletească în privinţa direc­ţionării banilor. Din pricina tentaţiilor din afară e mult mai uşor ca în ziua de azi, în această lume a bunurilor de con­sum, să sară în aer coloana cheltuielilor. Din cauza lipsei de tărie sufletească banii se scurg printre degete. Acesta este motivul sărăciei şi al problemelor financiare. Am să dau şi un exemplu în cifre referitor la inteligenţa financiară, care se referă în acest caz la capacitatea de a direcţiona banii spre a face mai mulţi bani.

Dacă dăm la 100 de persoane 10.000 de dolari la începutul anului, după părerea mea, la sfârşitul anului:
1. 80 nu vor mai avea nimic. De fapt, mulţi dintre ei chiar vor avea datorii mai mari, pentru că din banii ăştia au plătit un avans la o maşină nouă, la un frigider, la un televizor, la un video sau pentru o vacanţă.
2. 16 vor spori cei 10.000 de dolari cu între 5 şi 10 procente.
3. 4 vor ajunge la 20.000 de dolari sau chiar la câteva mili­oane.

Mergem la şcoală ca să învăţăm o meserie şi ca să muncim pentru bani. După părerea mea, este important şi să învăţăm cum să punem banii să muncească pentru noi. Îmi plac obiectele de lux, aşa cum plac tuturor. Diferenţa este că o parte îşi cumpără aceste obiecte de lux pe datorie. Aceasta este capcana, dacă vreţi să procedaţi asemeni maselor. Când am vrut să-mi cumpăr un Porsche, cel mai simplu ar fi fost să-mi sun bancherul şi să obţin un împrumut. În loc să mă concentrez asupra coloanei cheltuielilor, eu m-am concentrat asupra coloanei activelor.
De obicei, mă folosesc de această dorinţă de a achiziţiona diverse lucruri spre a mă inspira şi a mă motiva la nivelul geniului meu financiar în investiţii.
În prezent, mult prea adesea ne concentrăm asupra îm­prumuturilor necesare obţinerii lucrurilor pe care ni le do­rim, în loc să facem bani. Pe termen scurt, e mai simplu cu împrumutul, dar e mai greu pe termen lung. Este un obicei prost, pe care ni l-am format ca persoane şi ca popor. Nu uitaţi că adesea o cale simplă devine dificilă, iar o cale difi­cilă de multe ori devine simplă. Cu cât reuşiţi să vă formaţi mai devreme şi să-i formaţi şi pe cei dragi să stăpânească banii, cu atât vă va fi mai bine. Banii sunt o forţă foarte puter­nică. Din păcate, oamenii folosesc această forţă a banilor îm­potriva lor. Dacă inteligenţa voastră financiară este una scă­zută, banii or să vă scape printre degete. Ei vor fi mai isteţi decât voi. Dacă banii sunt mai deştepţi ca voi, veţi munci pen­tru ei toata viaţa.
Pentru a stăpâni banii trebuie să fiţi mai deştepţi decât ei. Atunci banii or să vă dea ascultare, or să vi se supună. În loc să deveniţi sclavii lor, veţi deveni stăpânii lor. Asta înseamnă inteligenţă financiară.

9. NEVOIA DE EROI. Puterea mitului. Când eram copil, îi admiram foarte tare pe Willie Mays, Hank Aaron, Yogi Berra. Ei erau eroii mei. Eram puşti, jucam în Liga Mică de baseball şi doream să fiu ca ei. Colecţionam imagini ale lor. Vroiam să ştiu absolut totul despre ei. Ştiam tot felul de detalii tehnice, cât erau plătiţi şi cum au ajuns într-o echipă de vârf. Vroiam să ştiu totul pentru că vroiam să fiu ca ei.
Pe la 9-10 ani, de fiecare dată când jucam, mă credeam Yogi sau Hank. Aceasta este una dintre cele mai eficiente căi de a învăţa, dar pe care n-o mai folosim când devenim adulţi. Nu mai avem eroi. Ne pierdem inocenţa.
Astăzi, mă uit la puştii care joacă baschet nu departe de casa mea. Ei nu mai sunt nişte Johnny mici. Ei devin Michael Jordan, Sir Charles sau Clide. Copiindu-şi sau luându-şi drept exemplu aceşti eroi, învaţă cu adevărat. Tocmai de aceea atunci când cade în dizgraţie cineva precum O.J. Simpson protestul este aşa de zgomotos.
Nu e vorba doar de procesul de la tribunal. Se pierde un erou. O persoană cu care unii au copilărit în gând, l-au privit cu admiraţie şi ar fi vrut să fie ca el. Dintr-odată, trebuie să ne descotorosim de persoana respectivă.
Când am mai crescut, alţii au devenit eroii mei. Din lumea golfului, cum ar fi Peter Jacobsen, Fred Couples şi Tiger Woods. Le copiam mişcările şi făceam tot posibilul să citesc cât mai multe despre ei. Mai am şi alţi eroi, precum Donald Trump, Warren Buffett, Peter Lynch, George Soros şi Jim Rogers. La maturitate, ştiu tot atât de multe despre ei pe cât ştiam despre eroii mei jucători de baseball. Urmăresc cu atenţie în ce investeşte Warren Buffett şi citesc tot ce pot despre perspectiva sa asupra pieţei. Am citit cartea lui Peter Lynch pentru a înţelege cum să aleg acţiunile. Şi am citit de­spre Donald Trump, încercând să aflu cum negociază şi cum îşi ţine afacerile.
Tot aşa cum parcă nu eram eu atunci când jucam baseball în copilărie, când sunt la Bursă sau negociez un contract acţio­nez fără să-mi dau seama cu aplombul lui Trump. Sau când analizez o tendinţă, parcă aş fi Peter Lynch. Având aceste mo­dele, ne alimentăm dintr-o sursă enormă de geniu pur. Dar eroii nu doar ne inspiră, ei fac ca lucrurile să pară mai simple. Şi asta ne convinge că ne dorim să fim exact ca ei. „Dacă ei pot, pot şi eu.”
Prea multă lume vorbeşte de investiţii ca despre ceva foar­te greu. Mai bine găsiţi-vă eroi care să vă uşureze situaţia.

10. ÎNVĂŢAŢI-I ŞI PE ALŢII ŞI VEŢI FI RĂSPLĂTIŢI. Puterea de a dărui. Ambii mei taţi erau profesori. Tatăl meu bogat m-a învăţat o lecţie care m-a călăuzit toată viaţa, şi anume că trebuie să fii darnic sau generos. Tatăl meu cu şcoală m-a învăţat să folosesc timpul şi cunoştinţele dobândite, dar aproape niciodată nu mi-a dat bani. Cum spuneam, el zicea că îmi va da atunci când va avea ceva în plus. Şi, bineînţeles, rareori se întâmpla să aibă ceva în plus.
Tatăl meu bogat mi-a dat şi bani şi educaţie. El credea cu tărie în schimb. „Dacă vrei ceva trebuie mai întâi să dai ceva”, spunea el mereu. Când stătea prost cu banii, dădea bani la biserică sau în scopuri caritabile.
Dacă ar fi să aleg o unică idee cu care aş vrea să rămâneţi, aceasta ar fi. De câte ori simţiţi că „vă lipseşte” sau „aveţi ne­voie''' de ceva, mai întâi daţi ceea ce doriţi şi veţi primi înapoi însutit. Acest lucru este valabil pentru bani, zâmbete, iubire şi prietenie. Ştiu că acesta este ultimul lucru pe care vrea ci­neva să îl facă, dar pentru mine a fost valabil de fiecare dată. Cred în principiul reciprocităţii şi dau ceea ce vreau. Vreau bani, dau bani. Şi îmi vin însutit. Vreau să vând, ajut pe cine­va să vândă ceva şi reuşesc să vând şi eu. Vreau contracte, ajut pe cineva să obţină nişte contracte şi ca prin farmec contrac­tele vin singure la mine. Cu mulţi ani în urmă, am auzit o vorbă care spunea aşa: „Dumnezeu nu are nevoie să pri­mească, dar oamenii trebuie să dea.”
Tatăl meu cel bogat spunea deseori: „Oamenii săraci sunt mai hrăpăreţi decât cei bogaţi.” Şi el explica aşa: o persoană bogată procură ceea ce îşi doresc alţii. De-a lungul vieţii, în toţi aceşti ani, de câte ori am avut nevoie sau am fost în criză de bani sau de ajutor, am stabilit bine ce-mi doresc de fapt şi am hotărât să ofer mai întâi. De câte ori am dat, totul mi s-a întors înapoi.
Asta îmi aminteşte de o poveste despre un tip care stătea cu nişte lemne de foc în braţe într-o noapte geroasă şi ţipa la soba lui: „Când o să-mi dai ceva căldură o să bag nişte lemne pe foc.” Când e vorba de bani, de iubire, de fericire, de vânzări şi de contracte trebuie doar să ne amintim că mai întâi trebuie să dăruim ceea ce dorim şi o să fim răsplătiţi însutit. Uneori doar cât m-am gândit la ceea ce vreau şi cum am să dau la rândul meu altcuiva şi m-am ales cu o grămadă de daruri. De câte ori simt că oamenii nu-mi zâmbesc, încep eu să zâmbesc, dând bună ziua, şi ca prin minune toată lumea îmi zâmbeşte în jurul meu. Este adevărat că lumea nu este în fapt decât o oglindă a fiecăruia.
De aceea spun: „Învăţaţi-i şi pe alţii şi veţi fi răsplătiţi.” Am descoperit că pe măsură ce îi învăţ pe alţii din tot sufle­tul, şi eu învăţ mai mult. Dacă vreţi să aflaţi mai multe de­spre bani, învăţaţi-i pe alţii mai întâi. Şi o ploaie de idei noi şi de răsplăţi vă vor cuprinde. Sunt momente când am dat şi n-am primit nimic înapoi sau n-am primit ceea ce doream. Privind însă mai atent şi făcând o introspecţie sufletească, am constatat că în acele momente ofeream pentru a mi se oferi în loc de a da de dragul de a da.
Tatăl meu îi învăţa pe profesori şi a devenit un maestru al lor. Tatăl meu cel bogat îi învăţa pe tineri cum face el afaceri. Privind retrospectiv, îmi dau seama că generozitatea lor faţă de ceea ce ştiau i-a făcut să fie mai deştepţi. Există pe lumea asta puteri mult mai mari decât noi. Putem ajunge acolo sin­guri, dar este mai uşor cu ajutorul acestor puteri. Tot ceea ce trebuie este să fiţi generoşi cu ceea ce aveţi şi aceste puteri vor fi generoase cu voi.

CAPITOLUL 10

Mai vrei să fii bogat?
Iată ce ai de făcut

Mulţi oameni s-ar putea să fie nemulţumiţi de cei zece paşi ai mei. I-ar putea considera mai curând o filozofie decât o practică. Eu consider că înţelegerea filozofiei este la fel de importantă ca şi înţelegerea practicii. Sunt mulţi oameni care vor să facă în loc să gândească, dar sunt şi oameni care vor să gândească, nu să facă. Aş spune că eu fac parte din ambele ca­tegorii, îmi plac ideile noi şi îmi place să le aplic în practică.
Pentru cei care vor „să facă”, iată cum ar putea ei începe. Am să vă împărtăşesc câteva dintre lucrurile pe care le fac la rândul meu, dar vi le voi spune sub o formă prescurtată.

1. Nu mai faceţi ceea ce faceţi. Cu alte cuvinte, luaţi-vă o pauză şi lămuriţi-vă ce funcţionează şi ce nu. Definiţia nebuniei este să faci mereu acelaşi lucru aşteptând re­zultate diferite. Nu mai faceţi ceea ce nu merge şi cău­taţi ceva nou de făcut.

2. Căutaţi idei noi. Pentru noi idei de investiţii merg prin librării şi caut cărţi despre subiecte diferite şi unice. Eu le spun formule. Cumpăr cărţi cu formule despre care nu ştiu nimic. De exemplu, am găsit într-o librărie car­tea lui Joel Moskovitz: „The 16 Percent Solution” (Soluţia celor 16 procente). Am cumpărat-o şi am citit-o.
TRECEŢI LA FAPTE! Joia următoare am făcut exact ca în car­te, pas cu pas. Am făcut la fel şi cu găsirea proprietăţilor imo­biliare ieftine la birouri de avocaţi şi la bănci. Mulţi nu trec la fapte sau se lasă convinşi de către cineva să renunţe la noua formulă pe care tocmai au învăţat-o. Un vecin chiar mi-a explicat de ce nu funcţionează ideea celor 16 procente. Nu i-am dat ascultare pentru că eu n-o încercasem niciodată.

3. Mai întâi găsiţi-i pe cei care au făcut ceea ce vreţi să faceţi. Invitaţi-i în oraş la masă, rugaţi-i să vă destăinuie secretele sau micile şiretlicuri ale afacerii. Cât priveşte certificatele cu 16 procente am mers la un birou de im­pozite şi am căutat o angajată guvernamentală care lu­crează acolo. Am aflat că şi ea investise în acest sistem. Imediat am invitat-o la masă. A fost foarte încântată să-mi povestească tot ceea ce ştia şi cum a procedat. După prânz mi-a arătat toată după‑amiaza cum a apli­cat sistemul. Până a doua zi am găsit cu ajutorul ei două proprietăţi şi de atunci câştig o dobândă de 16 la sută. Mi-a luat o zi să citesc cartea, o zi să trec la fapte, o oră prânzul şi o zi ca să achiziţionez două afaceri pe cinste.

4. Urmaţi cursuri şi cumpăraţi casete. Mereu caut prin ziare noi şi interesante cursuri. Multe sunt gratuite sau costă foarte puţin. Particip însă şi la seminarii costisi­toare atunci când se discută un subiect pe care doresc neapărat să-1 învăţ. Sunt bogat şi liber. Nu mai am ne­voie de o slujbă numai datorită cursurilor pe care le-am urmat. Am prieteni care nu au urmat aceste cursuri şi mi-au spus că îmi irosesc banii, dar ei au rămas în aceeaşi slujbă.

5. Faceţi cât mai multe oferte. Când doresc să investesc în proprietăţi imobiliare, vizitez mai multe proprietăţi şi în final scriu o ofertă. Nu ştiţi ce înseamnă „oferta ide­ală”? Să ştiţi că nici eu nu ştiu. Asta este treaba agenţilor mei imobiliari. Ei fac ofertele. Eu muncesc cât mai puţin.
O prietenă m-a rugat să îi arăt cum să-şi cumpere o casă cu mai multe apartamente. Astfel încât într-o sâmbătă ea, agentul ei şi cu mine am vizitat nişte case cu câte şase aparta­mente. Patru erau jalnice, dar două erau bune. Am propus să facem oferte pentru toate şase, dând jumătate din ceea ce ce­ruseră proprietarii. Ea şi agentul ei erau să moară de inimă. Li s-a părut tare grosolan, socotind că e o jignire adusă celor care vând, dar de fapt cred că agentul respectiv nu vroia să se omoare muncind. Aşa încât n-au făcut nimic şi au continuat să caute o afacere mai rentabilă.
Nu s-au făcut nici un fel de oferte şi persoana încă mai caută afacerea „ideală” la preţul ideal. Ei bine, n-aveţi cum să ştiţi care este preţul ideal până ce nu există cealaltă parte cu care să încheiaţi afacerea. Majoritatea vânzătorilor la rândul lor cer prea mult. Rareori se întâmplă ca cineva care vinde să ceară un preţ mai mic decât ar face afacerea.
Morala întâmplării este următoarea: Faceţi oferte. Cei care nu sunt investitori nici nu ştiu sentimentul de a încerca să vinzi ceva. Am o proprietate imobiliară pe care încerc s-o vând de luni de zile. Aş fi acceptat orice. Nu mi-ar fi păsat cât de mic e preţul. Mă mulţumeam şi cu zece porci. Nu atât din pricina ofertei, ci pentru că pur şi simplu în sfârşit cineva se arăta interesat. Poate că aş fi făcut un schimb cu cineva de la o fermă de porci. Astea sunt regulile jocului. Să cumperi şi să vinzi e amuzant, nu uitaţi asta. E nostim şi e doar un joc. Fa­ceţi oferte. S-ar putea ca cineva să spună „da”.
Întotdeauna fac oferte cu portiţe de scăpare. În imobiliar fac oferte la care adaug: „Afacerea trebuie aprobată şi de partenerul meu.” Nu specific niciodată cine este acest parte­ner de afaceri. Mulţi nu ştiu că partenerul este pisica mea. Dacă acceptă oferta şi nu vreau să fac afacerea sun acasă şi vorbesc cu pisica. Fac această afirmaţie absurdă pentru a ilustra cât de extraordinar de simplu este acest joc. Multă lu­me se complică prea tare şi lucrurile sunt luate prea în serios.
Găsirea contractului ideal, a afacerii ideale, a oamenilor ideali, a investitorilor ideali sau orice altceva este ca atunci când îţi cauţi un partener de suflet. Trebuie să mergeţi la faţa locului şi să vorbiţi cu cât mai multă lume, să faceţi multe oferte, contra oferte, să negociaţi, să refuzaţi şi să acceptaţi. Cunosc mulţi celibatari care stau acasă şi aşteaptă să sune telefonul, dar în caz că nu sunteţi Cindy Crawford sau Tom Cruise cred că e mai bine să ieşiţi din casă măcar cât să mer­geţi la cumpărături. Căutaţi, oferiţi, refuzaţi, negociaţi şi acceptaţi, căci acestea sunt părţile componente ale procesului oricărui lucru care se întâmplă în viaţă.

6. Faceţi jogging, plimbaţi-vă sau mergeţi cu maşina în aceeaşi zonă o dată pe lună vreme de zece minute. Cele mai bune investiţii în afaceri imobiliare le-am găsit în timp ce făceam jogging. Voi alerga în acelaşi cartier vre­me de un an. De fapt, caut o schimbare. Pentru ca o afa­cere să fie profitabilă trebuie să cuprindă două elemente: să fie un chilipir şi să fie o schimbare. Sunt o mulţime de chilipiruri, dar schimbarea este cea care transformă chilipirul într-o ocazie profitabilă. Deci, când fac jogging, îl fac în cartierul în care doresc să investesc. Prin repeti­ţie observ nişte mici diferenţe. Îmi dau seama că există proprietăţi puse în vânzare de mult. Deci cel care vinde va fi mai disponibil pentru o afacere. Mă uit după cami­oane de mutat mobila, stau şi vorbesc cu şoferii, discut cu poştaşii, nici nu vă puteţi da seama câte informaţii puteţi obţine astfel despre o anumită zonă.
Găsesc o zonă proastă, mai ales o zonă în care ştirile de la televizor alungă pe toată lumea de acolo. Merg uneori şi un an aşteptând un semn de schimbare în bine. Discut cu detailiştii, mai ales cu cei nou veniţi, şi aflu de ce s-au mutat acolo. Sunt suficiente câteva minute pe lună şi o fac în timp ce am o altă ocupaţie, cum ar fi puţină mişcare sau mersul la un ma­gazin.

7. În privinţa acţiunilor, îmi place cartea lui Peter Lynch, „Beating the Streets” (Bătutul străzilor), în special pentru formula sa în privinţa alegerii acţiunilor a căror valoare va creşte. Am descoperit că principiile descoperirii va­lorii sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de proprie­tăţi imobiliare, acţiuni, fonduri mutuale, noi firme, un nou animal de casă, o nouă locuinţă, un nou partener de viaţă sau un detergent la un preţ care este un adevă­rat chilipir.
Sistemul este întotdeauna acelaşi. Trebuie să ştiţi exact ceea ce căutaţi şi apoi să porniţi la treabă!

8. De ce consumatorii vor fi întotdeauna săraci. De câte ori apar nişte vânzări cu preţ redus într-un supermagazin, să zicem la hârtie igienică, consumatorul dă fuga şi îşi face o rezervă. Când sunt vânzări cu preţ redus la acţiuni, ceea ce cel mai adesea se numeşte o cădere sau o corec­ţie, consumatorul fuge de acolo. Când la supermagazin cresc preţurile, consumatorul cumpără din altă parte. Când cresc preţurile pe piaţa de acţiuni, atunci consu­matorul începe să cumpere.

9. Căutaţi unde trebuie. Un vecin şi-a cumpărat un apar­tament cu 100.000 de dolari. Eu am cumpărat unul identic, alături de al lui, cu 50.000 de dolari. Îmi spune că el aşteaptă să crească preţurile. Îi explic că profitul se face când cumperi, nu când vinzi. El a cumpărat prin intermediul unui adevărat agent imobiliar, dar care nu deţine proprietăţi. Eu am cumpărat de la departamen­tul de ipoteci nerăscumpărabile al unei bănci. Am plătit 500 de dolari pentru un curs unde am învăţat să pro­cedez astfel. Vecinul meu mi-a spus că 500 de dolari in­vestiţi într-un curs cu acest subiect e ceva mult prea costisitor. Mi-a spus că nu-şi poate permite şi că n-are nici timp. Aşa încât aşteaptă să crească preţurile.

10. Întâi caut pe cineva care vrea să cumpere şi apoi caut pe cineva care vrea să vândă. Un prieten căuta un anumit teren. Avea banii, dar n-avea timp. Am găsit o bucată de teren mai mare decât ceea ce vrea el să cumpere. L-am arvunit, mi-am sunat prietenul şi el a acceptat să ia o bucată. I-am vândut acea bucată, după care am cumpărat terenul. Am obţinut restul de teren gratuit. Morala acestei întâmplări: Cumpăraţi plăcinta şi tăiaţi-o bucăţi. Lumea în general caută ceea ce-şi poate permite, adică bucăţi mai mici. Ei cumpără doar o bucată de plăcintă, dar sfârşesc prin a plăti mai mult pentru mai puţin. Marile afaceri nu sunt pentru cei care nu au an­vergură în gândire. Dacă vreţi să vă îmbogăţiţi, gândiţi în stil mare.
Cei care vând cu amănuntul fac reduceri la cantităţile mari, pur şi simplu pentru că cei mai mulţi oameni de afaceri ţin la cei care cheltuiesc în stil mare. Deci chiar dacă nu aveţi prea mulţi bani, puteţi gândi în stil mare. Cum compania mea urma să achiziţioneze calculatoare, mi-am sunat câţiva prie­teni şi i-am întrebat dacă nu vor şi ei să cumpere. Am mers la diverse firme, ne-am tocmit mult tocmai pentru că vroiam să cumpărăm atât de multe bucăţi. La fel am procedat şi cu acţiunile. Cei cu câştiguri neînsemnate rămân aşa pentru că gândesc meschin; acţionează singuri sau deloc.

11. Învăţaţi din istorie. Toate marile companii de la Bursă au început ca firme mici. Colonelul Sanders nu s-a îm­bogăţit decât după ce a pierdut totul şi asta când avea peste 60 de ani. Bill Gates a fost unul dintre cei mai bo­gaţi oameni din lume încă înainte să împlinească 30 de ani.

12. Fapta este întotdeauna mai de preţ decât pasivitatea.

Acestea sunt doar o parte dintre lucrurile pe care le-am făcut şi continuu să le fac pentru a detecta ocaziile. Cuvintele cele mai importante sunt „să faci” şi „a face”. Cum ele au fost repetate de atâtea ori în această carte, s-ar putea să vă deter­mine să treceţi la fapte înainte să primiţi răsplata financiară aşteptată. Acţionaţi chiar acum!

EPILOG

Cum puteţi plăti facultatea copilului
cu doar 7.000 de dolari

Cum cartea se apropie de final şi urmează a fi publicată, aş vrea să vă împărtăşesc un ultim gând.
Principalul motiv pentru care am scris această carte a fost să vă furnizez informaţii pornind de la care să vă puteţi spori inteligenţa financiară pe care s-o folosiţi în rezolvarea nenu­măratelor probleme întâlnite în viaţa oricui. Fără o pregătire financiară, mult prea des folosim formula standard de viaţă, adică muncitul din greu, economisitul, împrumutatul şi pla­ta unor impozite excesive. Astăzi avem nevoie de informaţii mai bune.
Folosesc povestea care urmează ca un exemplu final refe­ritor la o problemă financiară cu care se confruntă multe ti­nere familii în ziua de azi. Cum vă puteţi permite o şcoală bună pentru copii, asigurându-vă totodată şi pensia? Acesta este un exemplu de folosire a inteligenţei financiare în loc de a munci din greu pentru a atinge acelaşi obiectiv.
Un prieten de-al meu se plângea într-o zi cât de greu i-a fost să strângă bani pentru facultatea copiilor. El depunea lu­nar 300 de dolari într-un fond mutual şi reuşise să strângă deocamdată 12.000 de dolari. El estima că ar fi avut nevoie de 400.000 de dolari pentru cei patru copii ai săi. Mai avea încă 12 ani la dispoziţie, având în vedere că băieţelul cel mare avea doar 6 ani deocamdată.
Ne aflam în anul 1991 şi piaţa imobiliară era foarte proas­tă în Phoenix. Toată lumea îşi vindea casele. I-am sugerat colegului meu de clasă să cumpere o casă cu o parte din banii din fondurile sale mutuale. Ideea 1-a mirat şi am început să discutăm această posibilitate. Principala lui grijă era că nu are credit în bancă pentru a cumpăra încă o casă, având în vedere că abia şi-1 prelungise pe cel existent. L-am asigurat că există şi alte posibilităţi decât prin Bancă de a finanţa o proprietate.
Vreme de două săptămâni am căutat o casă care să cores­pundă tuturor criteriilor dorite. Aveam de unde alege, aşa încât chiar ne-a amuzat ideea. În sfârşit am găsit una cu 3 dor­mitoare şi 2 băi într-un cartier foarte elegant. Proprietarul fusese restructurat şi trebuia să vândă pentru că urma să se mute cu familia în California, unde îşi găsise altă slujbă.
El dorea 102.000 de dolari, dar i-am oferit doar 79.000. A acceptat imediat. Pe casă era ceea ce se numeşte un împru­mut necalificat, ceea ce însemna că şi un vagabond putea să o cumpere fără aprobarea băncii. Proprietarul datora 72.000 de dolari, aşa încât prietenul meu n-a trebuit să scoată decât 7.000, diferenţa de preţ între ceea ce datora şi suma pe care o cumpărase. De îndată ce proprietarul s-a mutat, prietenul meu a scos casa la închiriat. După ce s-au plătit toate cheltu­ielile, inclusiv ipoteca, a continuat să bage în buzunar câte 125 de dolari pe lună.
Planul său era să ţină casa 12 ani şi să achite ipoteca mai rapid, adăugind la plată cei 125 de dolari pe lună. Am calcu­lat că în 12 ani mare parte din ipotecă va fi plătită şi că ar câştiga net 800 de dolari pe lună după ce ajunge la facultate primul copil. Ar mai putea şi să vândă casa în cazul în care i-ar creşte valoarea.
În 1994 piaţa imobiliară s-a schimbat dintr-odată în Phoenix şi i s-au oferit pe aceeaşi casă 156.000 de dolari de către chiar chiriaşul care locuia acolo şi căruia îi plăcuse. Din nou m-a întrebat ce părere am şi evident i-am spus să vândă profitând de legea de amânare a impozitului nr. 1031.
Se alesese brusc cu aproape 80.000 de dolari de care putea profita. Mi-am sunat un alt prieten din Austin, Texas, care i-a transferat banii într-un depozit. După trei luni a început să primească cecuri de aproape 1.000 de dolari pe lună venit pe care i-a băgat la loc în fondurile mutuale pentru facultate, fonduri care acum creşteau mult mai rapid. În 1996, depo­zitul a fost vândut şi s-a ales cu un cec în valoare de 330.000 de dolari, care din nou a fost investit într-un alt proiect care i-a adus 3.000 de dolari pe lună venit, bani care au intrat tot în fondurile mutuale pentru facultate. Acum este foarte în­crezător că obiectivul lui va fi uşor de atins, respectiv cei 400.000 de dolari, şi nu i-au trebuit decât 7.000 ca să înceapă şi puţină inteligenţă financiară. Copiii îşi vor putea permite să studieze la facultatea pe care o doresc, iar celelalte active de la firma sa vor sta la baza pensiei sale. Ca urmare a aces­tei strategii de investiţie reuşită, va putea ieşi la pensie mai devreme.
Vă mulţumesc că aţi citit această carte. Sper că v-a oferit nişte informaţii utile în folosirea puterii banilor care să mun­cească pentru voi. Actualmente avem nevoie de o şi mai mare inteligenţă financiară pentru a supravieţui. Ideea că trebuie bani pentru a face bani este un tip de gândire financiară proprie celor neexperimentaţi. Asta nu înseamnă că nu sunt inteligenţi, dar nu au învăţat arta de a face bani.
Banii sunt o simplă idee. Dacă vreţi mai mulţi bani, schimbaţi-vă modul de gândire. Orice persoană care a reuşit prin sine însăşi a început cu puţin, dar cu o idee pe care a trans­format-o în ceva măreţ. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul in­vestiţiilor. Trebuie doar câţiva dolari pentru început şi ei se pot transforma într-o sumă impresionantă. Am cunoscut foarte mulţi oameni care îşi petrec viaţa în căutarea marii afa­ceri sau strângând o mulţime de bani ca să facă marea afacere, dar după părerea mea asta e o prostie. Mult prea des am văzut investitori neexperimentaţi punându-şi totul într-o sin­gură afacere şi pierzând mare parte rapid. Or fi fost nişte oameni muncitori, dar categoric nu erau nişte buni inves­titori.
Pregătirea şi înţelepciunea în privinţa banilor sunt extrem de importante. Apucaţi-vă devreme de treabă. Cumpăraţi-vă o carte. Mergeţi la un seminar. Exersaţi. Începeţi cu puţin. Am transformat 5.000 de dolari într-un milion producând şi un circuit financiar de 5.000 de dolari pe lună în mai puţin de şase ani. Dar am început să învăţ de copil. Vă sfătuiesc să învăţaţi pentru că nu e chiar aşa de greu. De fapt e chiar des­tul de uşor, odată ce începe să vă intereseze subiectul.
Sper că mesajul meu este limpede. Ceea ce aveţi în min­te determină ceea ce aveţi în mână. Banii sunt doar o idee. Există o carte nemaipomenită care se numeşte „De la idee, la bani” (de Napoleon Hill, Editura Curtea Veche, 1998). Titlul, după cum vedeţi, nu este „Munceşte din greu şi îmbogăţeşte-te”. Învăţaţi să puneţi banii să muncească din greu pentru voi şi veţi avea o viaţă mai uşoară şi mai fericită. În ziua de azi, nu încercaţi să evitaţi riscurile, ci încercaţi să fiţi deştepţi.

CUPRINS


Mulţumiri 3
Introducere: Există o cerinţă 4

LECŢII

Capitolul 1: Tată bogat, tată sărac 10
Capitolul 2: Lecţia 1 - Cei bogaţi nu muncesc pentru bani 14
Capitolul 3: Lecţia 2 - De ce trebuie predat alfabetul financiar 31
Capitolul 4: Lecţia 3 - Vezi-ţi singur de afacerea ta 45
Capitolul 5: Lecţia 4 - Istoria impozitelor şi puterea companiilor 50
Capitolul 6: Lecţia 5 - Cei bogaţi inventează banii 56
Capitolul 7: Lecţia 6 - Munciţi ca să învăţaţi, nu munciţi pentru bani 67

ÎNCEPUTURI

Capitolul 8: Depăşirea obstacolelor 74
Capitolul 9: Pornirea 83
Capitolul 10: Mai vrei să fii bogat? Iată ce ai de făcut 95
Epilog: Cum puteţi plăti facultatea copilului cu doar 7 000 de dolari 98